Imaginea care însoţeşte acest text este o reproducţie a tabloului intitulat „Untitled” (fără denumire) ce aparţine pictorului american Cy Twombly. Internetul scrie că la o licitaţie de artă modernă pînza respectivă a fost vîndută cu nouă milioane de dolari. Nu, nu este o glumă. Nouă. Milioane. De. Dolari. Pentru ceea ce vedeţi. După ce am mai răscolit prin surse, am dat de altă informaţie, conform căreia, doi ani în urmă o altă pînză de Cy Twombly a fost adjudecata cu 70,5 milioane de dolari la o licitație organizată de Casa Sotheby's la New York, sumă record pentru pictorul și sculptorul american care a murit în 2011. Stilul este similar cu „Untitled”.

Recunosc că am stat mult timp cu ochii pironiţi în aceste mîzgăleli, încercînd din răsputeri să-mi explic cumva ceea ce văd şi să fac legătură cu milioanele, dar în zadar şi m-am gîndit că poate oi fi eu o incultă care nu înţelege nimic în artă. Pînă la urmă m-am liniştit cu o anecdotă mai veche, potrivit căreia, un tip a venit cu o cărămidă la o expoziţie şi ca să n-o care după el, a lăsat-o la intrare. Iar timp de cîteva minute în jurul ei s-au adunat mai mulţi admiratori.

Recent, dau de încă o informaţie. Presa tabloidă scrie că renumitul actor Johnny Depp ar cheltui pe lună aproape 20 de milioane de dolari. Nu că ar fi de mare credibilitate asemenea publicaţii, dar oricum. Numai că problema nu constă nici în Depp, şi nici în acest pictor, şi nici în invidie. Deloc. Problema e că lumea şi-a ieşit din minţi.

A înnebunit lumea. Şi mă întreb: cînd s-a produs acest declin de a ajuns idiotizmul pe piedestal? Cum de a ajuns „nimicul” o valoare? Şi măcar dacă ar fi de preţ doar în nişte capete, fie ele mai excentrice, mai deosebite, dar aşa... a ajuns „nimicul” să fie costistor în serie, în cantităţi industriale. Dacă ar fi vorba doar de nişte mofturi de bogaţi nebuni, n-ar fi mare nevoie, însă este de speriat că pe acest fundal rămîne devalorizat, desconsiderat omul simplu, omul muncii fizice. Cum s-a ajuns că omul de care în mod real depinde dacă vom avea ce mînca, bea, îmbrăca, dacă în genere vom trăi, este înlocuit de nişte absurdităţi. Nişte himere au ajuns etalon care începe să ne coste prea scump.

Pe o reţea de socializare am abonament la un portal ce plasează emisiuni on-line. Unele sînt chiar bune, iar ceea ce mă bucură mai mult este că pun filme calitative, de autori faimoşi. Nu demult, bunăoară, am avut posibilitatea să privesc „Bacalaureatul” de Cristian Mungiu. Un film înalt apreciat la reputate festivaluri internaţionale de specialitate, care a reamintit lumii de cinematografia românească. Păi, iată, această proiecţie elogiată de criticii străini drept un "film de 5 stele despre compromisul meschin" abia de a adunat vreo 50 de vizualizări. Nişte jeguri aurite, nişte cocalari manelişti şi cucoane în fundul gol care aruncă cu dolari sînt urmărite de mii de spectatori. Nu şi filmul „Bacalaureatul”. N-are de unde pentru că cine l-a văzut ştie că istoria din film se referă la drama unei familii de doctor şi bibliotecară. Cui îi sînt azi interesanţi doctorii, bibliotecarele, brutarii, plugarii, zootehnicienii, agronomii, învăţătoarele, pădurarii, croitorii etc. etc.?

Lumea şi-a ieşit din minţi. Pentru că este bolnavă, nebună de legat, societatea unde creaţiile de tipul „Untitled” sînt vîndute cu milioane de dolari, iar copilul unui medic şi profesor moare de cancer vindecabil pentru că nu-i ajunge încă şase mii de euro pentru tratament. Iar în unele regiuni din Africa apa folosită pentru spălat merge pe urmă la gătit, iar mare parte din populaţie trăieşte cu mai puţin de un dolar pe zi.

Lilia GRUBÎI