Scena geopolitică fierbe de ceva vreme şi a făcut loc liderilor autoritari. Sunt peste tot. Iar cu un Președinte atipic la Washington tabloul e foarte complicat. Se abandonează înţelegeri care au fost în vigoare decenii întregi, se rup acorduri, se schimbă taberele, se leagă noi prietenii. Iar prima economie a lumii - condusă de un Preşedinte care a bifat, mai mult sau mai puţin, toate cele anterior menţionate - joacă un rol important.

E un amestec de delir şi nesăbuinţă în tot acest climat, care se răspîndeşte rapid. Există şi o expresie - culmea, e americană! - care reflectă cel mai bine modul în care se redesenează geopolitica lumii: What does this button do?  (în traducere, „butonul ăsta ce face?”), pentru a ilustra modul experimental în care se lucrează acum la nivel înalt. Lui Trump i se poate imputa faptul că dă tonul şi alţi lideri îi urmează exemplul. Nu înseamnă, însă, că Trump este cel mai periculos dintre ei. Dar a scăpat hăţurile lumii. Şi asta poate duce la haos.

Traversăm o perioadă în care liderii din economiile mari şi mijlocii, de la China şi Rusia pînă la Turcia şi Arabia Saudită, şi-au încordat muşchii şi preferă să ignore regulile. Caută să-şi impună politica nu doar acasă, în faţa cetăţenilor, ci şi dincolo de graniţe. Sunt lideri care lansează ofensive diplomatice costisitoare şi greu de cîştigat. Şi, după cum remarcă jurnaliştii de la The Washington Post, toţi sunt capabili să facă aceste lucruri, pentru că America, cea despre care se credea pînă de curînd că poate ţine în frîu toate aceste lucruri, pare că s-a retras de la cîrma lumii.

Arabia Saudită, de exemplu, a avut multă vreme o politică externă extrem de prudentă, iar principalul scop a fost să nu rămînă fără scutul de protecţie american. Riadul duce de cîțiva ani o politică mult mai agresivă. Are operaţiuni militare în Yemen împotriva rebelilor sprijiniţi de Iran, a rupt relaţiile diplomatice cu vecinii din Qatar, cu care a fost multă vreme aliat, l-a răpit pe premierul Libanului. De curînd, Riadul a intrat în conflict şi cu Canada, după dispute legate de respectarea drepturilor omului.

Preşedintele Turciei - Recep Erdogan - a instituit în propria ţară un regim autoritar şi a intrat în conflict deschis cu Statele Unite, chiar dacă cele două ţări sunt aliate în NATO. Erdogan a făcut ce a vrut cu propria Constituţie, dar încearcă să-şi impună dictatul şi peste hotare. Preşedintele Turciei s-a uitat la Coreea de Nord şi la Iran, care au obţinut avantaje de pe urma unor cetăţeni americani pe care îi deţinea şi a căutat să facă acelaşi lucru. Dar Erdogan uită că, spre deosebire de ţările pe care le-a copiat, securitatea statului său a depins de Washington mai bine de jumătate de secol.

Într-un context şi aşa dificil, îşi mai fac apariţia şi alţi lideri care pînă acum nu aveau ce căuta la această masă: liderul Nord-coreean Kim Jong-un e confirmat în jocul geopolitic de nimeni altul decît Preşedintele american Donald Trump. După summitul celor doi oficiali, Phenianul şi-a deschis mai multe canale diplomatice şi e încrezător că poate discuta altfel, deşi există multe voci care susţin că Occidentul nu a obținut nimic.

În actualul context, China şi Rusia sunt cele care profită cel mai mult. Xi Jinping şi omologul său Vladimir Putin îşi consolidează puterea şi îşi forţează extinderea sferei de influenţă în dauna americanilor. Beijingul şi-a sporit controlul în Marea Chinei de Sud, iar Kremlinul, sub comanda lui Vladimir Putin, a invadat Georgia şi Ucraina şi şi-a urmărit disidenţii pînă în Marea Britanie. Jurnaliştii americani consideră că cei doi Preşedinţi au calculat, cu siguranţă, faptul că Statele Unite nu o să-i oprească, iar eventualele sancţiuni sau pedepse nu vor fi atît de dureroase.

O putere emergentă precum China foloseşte toate canalele pentru a se extinde. Pakistanul este ultima ţară care a ajuns în capcana Beijingului. I-a oferit finanţare, costisitoare, pentru a finanţa proiecte care de fapt sunt de pe agenda Chinei, cum ar fi noul drum al mătăsii. Islamabadul a ajuns acum dator cu 62 de miliarde de dolari creditorilor chinezi şi puterile vestice sunt reticente în a permite FMI să sară în ajutor. Fondul ar plăti de fapt China. În acelaşi timp, Parkistanul riscă să ajungă în încetare de plăţi şi să fie nevoită să cedeze active strategice creditorilor, atenţionează Wall Street Journal.

Sri Lanka a păţit la fel şi a fost nevoită să concesioneze unui grup chinez un port important. Finanţarea chineză vine cu un cost, care nu e financiar.

În tot acest context tensionat, există Statele Unite, care trebuie să îşi reia rolul de primă putere mondială şi să încerce să apere statu quo-ul de care, de fapt, depinde poziţia sa în geografia mondială. Acest rol trebuie înțeles de Donald Trump, care nu pare însă să-şi dea seama de ce responsabilitate are. (Analiză Business Club)