Din antichitate şi pînă astăzi, puţine ţări au fost atît de mult supuse procesului de mitizare, aşa cum s-a întîmplat cu Libia. Conform vechilor greci, pe tărîm libian a avut loc victoria lui Hercule în faţa marelui Antaeus, fiul lui Poseidon şi al Geei şi în apropiere de oraşul libian Silene, Sf. George al Angliei a ucis balaurul şi a salvat tînăra domniţă. În secolul V î.Hr., Herodot povestea despre „creaturi cu feţe de cîine şi creaturi fără capete, cu ochii în piept” care hoinăreau prin ţara pe care astăzi o numim Libia.

Leptis Magna, locul de joacă al istoriei

În 193, cînd Lucius Septimius Severus (145-211) a preluat controlul asupra Imperiului Roman, înlăturîndu-l pe Didius Iulianus, a devenit primul împărat african al Romei – şi ultimul lider născut în Libia care a condus peste pămîntul natal pînă la venirea lui Gaddafi, în 1969. Locul său de naştere, Leptis Magna, îi păstrează încă amintirea vie.

Mai precis, Leptis Magna, se află la 130 de kilometri la est de capitala modernă a Libiei, Tripoli. Cel mai probabil, aşezarea a fost înfiinţată în secolul VI î.Hr., funcţionînd ca un punct comercial fenician şi a prosperat din cultura măslinilor. Expansiunea romană în Africa a început după înfrîngerea Cartaginei în 146 î.Hr. şi s-a accentuat după victoria lui Cezar în faţa lui Pompei, o sută de ani mai tîrziu. Leptis a rămas un stat liber pînă în 110, cînd a devenit o colonie romană, sub conducerea lui Traian.

Leptis s-a bucurat de toate onorurile unui oraş înfloritor: un teatru construit sub Augustus, un amfiteatru mare oferit de Nero, un circ datînd din perioada lui Marcus Aurelius şi un complex de băi frumos ornamentat – una dintre cele mai importante atracţii ale Africii de nord romane – comandat de Hadrian. Cu cît steaua lui Spetimius se ridica spre zenit, cu atît elita africană bogată a început să ornamenteze oraşul Leptis cu statui ale lui Severus, „apărătorul lumii”, şi ale familiei sale. În timp, locuitorii oraşului se calificau ca fiind Septimiani, în onoarea fiului patriei ajuns pe tronul Romei.

Dar drumul spre măreţie al oraşului Leptis a luat o nouă turnură cînd Septimius s-a angajat în una dintre cele mai mari proiecte de construcţii din Antichitate. Pînă ce Caracalla, fiul lui Septimius şi succesorul său – a terminat grandioasa construcţie, fostul oraş fenician fusese complet transformat. În inima oraşului apăruseră cîteva structuri colosale: un nou forum şi o bazilică, împreună cu un nimfeum splendid (o fîntînă monumentală), precum şi o stradă ornată din belşug cu coloane, ducînd spre un port complet remodelat, unde se afla un far.

Deşi Leptis, ca şi Septimius, nu şi-a pierdut niciodată accentul punic, avea aspectul unui oraş imperial, bine planificat, extrem de urbanizat şi complet romanizat.

În zilele sale de glorie, oraşul avea o populaţie de aproximativ 80.000 de locuitori – în contrast, astăzi, este un paradis al liniştii. Poţi chiar să ai şansa să te plimbi pe via colonnata, cîndva străjuită de 125 de coloane, în singurătate deplină. Înduioşătoare este şi priveliştea forumului devastat de vremuri. Măsurînd 100 de metri lungime şi 60 lăţime, podeaua imensă este presărată cu bucăţi de zidărie căzute şi plăci mari de supra-structură: capiteluri de marumură din Grecia şi coloane de granit roşu din Egipt. Rămăşiţe ale arcadelor de calcar şi pavajul din marmură albă concurează pentru atenţia vizitatorilor, sub privirile reci ale unui gigant – teribila gorgonă Medusa, cu părul şerpi vii. Forumul este închis de coloane pe trei laturi şi de ruinele unui templu măreţ pe alta. În colţul din nord-est există un pasaj ce duce, trecînd prin cîteva taberne, spre bazilică – o construcţie cu naosuri lungi de 90m şi late de 30m, culoare largi şi colonade pe două etaje ce uimesc şi pe cel mai fin cunoscător.

Totuşi, Septimius nu a reuşit să vadă rezultatul grandiosului său proiect. Complexul a fost terminat în anul 216, cinci ani mai tîrziu după moartea sa. Într-adevăr, Septimius nu a stat în Africa în timpul domniei, fie aflîndu-se la Roma, fie în campanie în întinsul teritoriul al Imperiului Roman, ce se întindea de la Zidul lui Hadrian la limesul Tripolitanus. Singura sa vizită în oraşul natal, în calitate de împărat, a avut loc în anul 203, cînd a fost întîmpinat de aceeaşi structură monumentală care primeşte şi astăzi vizitatorii: un arc de triumf de marmură şi calcar, aflat la intersecţia celor două străzi principale. Coroanele şi pilaştrii în stil corintic, frizele complexe şi panourile sculptate ale arcului, toate atestă prestigiul unui adevărat conducător al lumii.

Unde se nasc legendele

În sudul oraşului Leptis Magna se află Fezzan, fostul domeniul al vechiului Garamant şi rezerva de creaturi legendare a lui Herodot. Chiar şi astăzi, o călătorie de pe litoralul mediteraneean spre pustietatea Saharei este o experienţă ameţitoare. Totuşi, cîndva, romanii au pornit în marş peste acest pămînt – iar un mozaic găsit în apropiere de Leptis relatează finalul brutal al acestui capitol.

Coborînd şi mai la sud de Garamant, se găseşte Acacus, un teren dominat de dune ce parcă nu contenesc să crească şi formaţiuni de rocă colosale: defilee abrupte şi munţi robuşti. Acest pămînt izolat, extrem de ostil, dar incredibil de frumos, pare să confirme faptul că Libia este un tărîm ce se află dincolo de mituri. Pe aici cutreieră tuaregii – popor nomad, descendenţi ai poporului din Garamant – şi aici se găsesc cele mai fabuloase mărturii ale ingeniozităţii omului: sute de sculpturi în piatră şi picturi murale datînd de cel puţin 7.000 de ani.

Crocodili, elefanţi, girafe, bivoli şi alte animale mai mari, mai colorate, zburătoare şi patrupede deopotrivă, reuşesc să supravieţuiască eroic în acest mediu arid. Aici se vînează ca la începuturi, cu arcul şi săgeata, se călătoreşte cu carul cu cai, se mulg vacile şi femeile îşi spală părul afară, prin curţi, în văzul lumii.

Dacă Herodot ar fi explicat prezenţa tuturor acestora sugerînd că, odată, în mijlocul pustietăţii exista un mare lac de apă dulce, l-am fi suspectat cu siguranţă că meditaţiile sale sînt mai degrabă o născocire mitică, şi nu istorică. Dar ar fi avut dreptate: au fost descoperite, în mijlocul deşertului, urmele existenţei în trecut a unui lac, botezat de specialişti „Lacul Megafezzan” – cu o vechime de 420.000 de ani şi o mărime comparabilă cu suprafaţa Angliei.

Dar ceea ce fascinează în Libia nu este un lac din pleistocen. Sînt triburile de tuaregi asunse printre dune şi oaze, în apropiere de graniţa cu Algeria şi Niger, sînt virtuţile tradiţionale ale libienilor – diyafa şi turath, adică ospitalitate şi patrimoniu şi muzica tradiţională africană care cheamă la înfrăţire şi voie bună. Toate acestea pot rivaliza – şi cîştiga competiţia – cu oricare dintre legendele lui Herodot.

Alexandra ŞERBAN