Procesul lui Baudelaire

Baudelaire – acuzat de ultraj la morala publică

În anul 1857, Ministerul public imperial francez a început o campanie împotriva unor scriitori acuzaţi de ultraj la morala publică şi bunele moravuri. Primul vizat, în luna februarie, a fost Gustave Flaubert. I-a urmat Charles Baudelaire (1821-1867).

În 1855, Revue de Deux Mondes îndrăznise să-i publice unele dintre poemele sale ce vor fi cuprinse în cartea Florile răului. Această apariţie a provocat de îndată atacuri violente din partea ziarului Figaro care nu a întîrziat să le califice: “Sărace, dezolante, lipsite de idei, versuri scrofuloase, greţoase, glaciale, carnale şi de abator”.

Editorul căruia i s-a adresat la început Baudelaire, a refuzat să-i publice cartea. Atunci cînd, în sfîrşit, aceasta a apărut la un alt editor, în iunie 1857, Poulet-Malassis, cronicarul de la Figaro, a masacrat-o în aceşti termeni: „Există momente în care te îndoieşti de starea mentală a domnului Baudelaire. Are printre altele lucruri de care nu te îndoieşti. Cel mai mult sînt repetiţii monotone şi premeditate ale aceloraşi cuvinte, aceloraşi gînduri, murdăriile se învecinează cu abjecţiile, respingătorul se aliază cu infectul. [...] Niciodată nu ai să asişti la o asemenea paradă de demoni, de fetuşi, de draci, de pisici şi de paraziţi. Această carte este un spital deschis tuturor demenţilor spiritului, tuturor putreziciunilor inimii“.

Procesul împotriva autorului romanului Madame Bovary fusese interpretat de către Baudelaire ca pe un fel de punere în gardă. El era perfect conştient de riscul pe care şi-l asuma publicînd cartea. Spera totuşi că nu i se va intenta un proces. Se îngrijora puţin de aceste judecăţi imbecile, întrucît era perfect convins că pînă la urmă i se va recunoaşte cărţii sale adevărata ei valoare.

Ministrul de Interne a solicitat procurorului general să întreprindă o acţiune împotriva Florilor răului, în special a poemelor: Abel şi Cain, Litaniile lui Satan, Vinul asasinului, Femei blestemate şi Metamorfozele Vampirului. Poetul spera că un articol apărut în Le Moniteur, din 14 iulie 1857, va determina ministerul public să nu-şi mai continue urmărirea. Această speranţă a fost zadarnică. Afirmaţia conform căreia culegerea de poeme ar fi fost o capodoperă demnă de Dante, a provocat din partea guvernului, o reacţie cu totul opusă, cu atît mai mult cu cît noi şi violente atacuri au început să fie lansate împotriva Florilor răului de către Journal de Bruxelles în care se putea citi:

“… Am vorbit recent de Madame Bovary, acest succes de scandal, care este totodată o ruşine literară, un dezastru moral şi un simptom social… Acest roman dezgustător constituie totuşi o lectură inofensivă în comparaţie cu o culegere de poeme care a apărut în ultima vreme sub titlul de Florile răului. Autorul este un oarecare domn Baudelaire care l-a tradus pe Edgar Poe şi care trece de circa zece ani, drept un mare scriitor în aceste mici cercuri din care ies gunoaiele presei, ale boemei şi ale realismului. Nimic nu ne poate face o idee despre amestecul de vulgaritate şi de jeg pe care-l conţine această carte. Prietenii autorului sînt şi ei înspăimîntaţi. A da citate este imposibil…“

La 17 iulie 1857, în urma ordinului unui judecător parizian de instrucţie, exemplarele nevîndute aflate la editura Alençon au fost confiscate. Imediat după aceasta, Baudelaire a fost interogat vreme de trei ore de către judecător.

Poetul nu s-a lăsat descurajat de embargoul cărţii sale. El spera să scape dintr-un eventual proces tot aşa de victorios ca şi prietenul său Flaubert, care în douăzeci şi patru de ore a devenit un om celebru.

Procesul

La 20 august 1857, procesul a început în faţa celei de a şasea Camere corecţionale a Curţii de Apel din Paris, în prezenţa unui numeros public. Din pledoariile procesului nu au mai rămas decît rechizitoriul, pledoaria şi verdictul.

Procurorul imperial, doamna Pinaud, a pronunţat un rechizitoriu moderat şi s-a străduit să fie înţelegătoare cu poetul, cerînd totuşi condamnarea acestuia. Procurorul i-a invitat pe juraţi să se pronunţe împotriva acestei maladii primejdioase la adresa moralei care consta în a spune tot şi a descrie orice, ca şi cum pedepsirea unei călcări a moralei publice era literă moartă şi cum această morală nu ar fi existat. Cartea în cauză nu era o foaie de ziar pe care o citeşti şi o uiţi imediat: cartea pătrundea în public, rămînea în biblioteci şi în case, la fel ca un tablou. Ba îi corupea pe inocenţi, îi captiva pe curioşi şi producea senzaţii murdare. Acesta era motivul pentru care el reprezenta o primejdie permanentă pentru morala publică.

- Dovediţi totodată indulgenţă faţă de Baudelaire, a conchis procurorul, acesta este o natură neliniştită, greu de judecat. Fiţi de asemenea indulgenţi cu editorii care s-au străduit să-l apere pe autor. Daţi cu toate acestea, cu ajutorul condamnării, înfierarea unei părţi dintre poeme şi avertismentul public care e necesar.

Apărătorul lui Baudelaire, doamna Gustave Chaix d’Est-Auge, şi-a început pledoaria afirmînd că Baudelaire nu era numai un mare artist şi un poet plin de talent, că el era de asemenea şi un „om onest“ şi un om de onoare. Poemele sale din Florile răului le-a crescut şi copt vreme de opt ani şi el nu a încetat să lucreze la ele, să le reia şi să le cizeleze, iar acum era obligat să audă cum un tribunal afirmă că opera sa e imorală. Aceasta îl umple de tristeţe şi îi provoacă o mare deznădejde.

Dacă Baudelaire exagera descrierea răului şi a viciului, o făcea cu scopul de a le marca cu fierul roşu. Cine avea dreptul să-i facă reproşuri? Judecătorul, mai puţin ca oricare altul, căci el nu era critic literar şi nu avea dreptul să se pronunţe în privinţa diverselor stiluri şi asupra multiplelor forme de expresie artistică. Metoda utilizată de poet pentru a descrie păcatul era tot atît de veche ca şi lumea. Putea fi întîlnită în toate epocile şi în toate literaturile; toţi marii poeţi, toţi marii prozatori, toţi marii moralişti s-au folosit de ea. La fel ca şi Moliere în Tartuffe, Baudelaire s-a preocupat de viciu, cu deosebirea că el i-a făcut o descriere respingătoare şi s-a străduit să inspire cititorului ură şi dezgust aşa cum le simţea el însuşi.

Singură era cu adevărat imorală opera în care se subminau bazele societăţii, sau se încerca să se justifice răul sau se minau noţiunile de proprietate, religie şi justiţie. A se afirma simplu că răul există, nu însemna că îl şi aprobi. Autorii satirelor, dramaturgii, istoricii nu au fost niciodată acuzaţi de glorificarea răului doar pentru că ei descriau actele infame sau pentru că le puneau în scenă. Baudelaire, care le-a cules şi le-a asamblat, nu a avut niciodată pretenţia că aceste Flori ale răului erau frumoase, că răspîndeau un miros plăcut, că trebuia să-ţi pleci fruntea sau să-ţi freci mîinile… din contră, expunîndu-le el le veştejea. El nu a aprobat niciodată viciile pe care le-a descris cu atîta forţă în versurile sale şi nu poate fi acuzat că le-ar fi făcut plăcute…

Referindu-se la afirmaţia acuzării potrivit căreia poetul în Florile răului insultase morala religioasă şi publică, avocatul a replicat că nu trebuie considerată lucrarea ca o culegere de bucăţi izolate. În loc de a concepe cartea ca pe un întreg, procurorul a extras cîteva strofe, uneori cîteva versuri şi le-a adunat fără rimă şi raţiune. În această manieră – s-a prezentat tribunalului otrava, fără a se indica remediul – s-a oferit o imagine complet deformată a caracterului cărţii şi a intenţiilor autorului. Era un mod de a proceda ce nu putea fi aprobat.

Pentru ce trebuia ca avertismentul public, evocat de procuror, să-l lovească pe Baudelaire? Toate operele asemănătoare atunci trebuiau să fie tratate în mod egal. Pentru că morala publică nu era pusă în joc de cărţile ce se aflau în majoritatea bibliotecilor, atunci pentru ce să se procedeze astfel cu aceste poeme? Lamartine, Alfred de Musset, Gautier, Béranger şi mulţi alţi scriitori, cunoscuţi şi stimaţi, au scris unele fraze despre care se poate spune cu mult mai multă dreptate că reprezintă o atingere la morala publică. Avocatul şi-a terminat pledoaria afirmînd că Baudelaire nu a făcut nimic în plus faţă de celebrii scriitori francezi dinaintea sa. O condamnare ar fi absolut de nejustificat.

Condamnarea

Verdictul l-a decepţionat pe poet: deşi a fost achitat de delictul de atingere la morala religioasă, el a fost dovedit culpabil de atingere la morala publică şi condamnat la o amendă de 300 franci. Editorul şi tipograful au fost condamnaţi la 100 franci amendă. Cele şase poeme pe care procurorul le-a considerat indecente, au fost interzise pentru “pasajele sau expresiile obscene sau imorale.”

Sursa: Paul ŞTEFĂNESCU, Scriitori în faţa justiţiei