LECTURI PENTRU CULTURA GENERALĂ

De la „inutilul şi monstruosul” Turn Eiffel la cel mai cunoscut simbol al Franţei

Turnul Eiffel, cel mai cunoscut simbol al Franţei şi unul dintre cele mai vizitate monumente din lume (7 milioane de vizitatori pe an şi peste 250 de milioane de la inaugurare pînă astăzi), a împlinit la finalul lunii martie nu mai puţin de 125 de ani; şi aceasta e cu adevărat o performanţă cu cît turnul, conceput ca o poartă de intrare în Expoziţia Universală din 1889, ediţie celebrînd centenarul Revoluţiei franceze, urma să fie demontat după 20 de ani, în 1909. Şi, de fapt, dacă e să-i credem pe cronicarii epocii, viaţa monumentului putea să se sfîrşească chiar înainte de-a începe, de vreme ce un grup semnificativ de artişti parizieni a protestat, chiar de la momentul turnării pietrei de temelie în cartierul Champ-de-Mars, „în numele gustului francez ignorat, în numele artei şi istoriei franceze ameninţate, contra ridicării, în plină inimă a capitalei noastre, a inutilului şi monstruosului Turn Eiffel”. 125 de ani după inaugurare, turnul e încă în picioare, iar Parisul a devenit – exact aşa cum se temeau semnatarii protestului din 1887 – şi „Parisul domnului Eiffel”...

În mai 1884, Gustave Eiffel – de-acum un inginer faimos în epocă, mai cu seamă după ce construise numeroase poduri, viaducte, gări şi cupole în întreaga lume, dar şi structura interioară a Statuii Libertăţii – le mărturiseşte colegilor săi din cadrul Entreprise Eiffel că guvernul se află în căutarea unui proiect de monument care să uimească opinia publică şi să marcheze centenarul Revoluţiei franceze.

O lună mai tîrziu, Émile Nouguier, director de studii, şi Maurice Koechlin îi prezintă deja lui Gustave Eiffel schema unui „pilon de 300 de metri înălţime” – dar, surpriză, ideea nu îl încîntă pe Eiffel. Proiectul cunoaşte modificări graţie implicării arhitectului Stephen Sauvastre, care adaugă o serie de arce decorative de la bază şi un pavilion din sticlă la primul nivel al turnului proiectat – iar versiunea îmbunătăţită cîştigă sprijinul antreprenorului. Mai mult: proiectul e prezentat, sub numele companiei, la Expoziţia Artelor Decorative din toamna lui 1884 şi, în primăvara anului următor, Eiffel îşi face cunoscute intenţiile şi Societăţii Inginerilor Civili. În opinia sa, turnul va simboliza „nu numai arta ingineriei moderne, dar şi secolul în care trăim, cel al Industriei şi al Ştiinţei, secol care a fost pregătit de marile descoperiri ştiinţifice ale secolului XVIII şi de Revoluţia din 1789, celei căreia turnul îi e dedicat, ca o formă de recunoştinţă a Franţei”.

Dar puţine lucruri se întîmplă pînă la începutul lui 1886, atunci cînd Jules Grévy e reales preşedinte al Franţei, iar Édouard Lockroy devine ministru al Industriei şi, apoi, comisar general al Expoziţiei din 1889. De fapt, se pare că Lockroy era deja convins de proiectul companiei Eiffel, însă, pentru a se apăra de eventuali contestatari, deschide un concurs pentru piesa centrală a viitoarei Expoziţii. Condiţiile îl dau însă de gol: toate proiectele înscrise în competiţie trebuie să aibă în centrul lor un turn de metal, de 300 de metri – aşa că varianta propusă de Eiffel, la care se lucra deja de doi ani, are, evident, cîştig de cauză. Contractul se semnează la 8 ianuarie 1887 şi, gata, compania lui Gustave Eiffel are drum liber în a-şi realiza proiectul îndrăzneţ. Cu o singură observaţie: din totalul de 6,5 milioane de franci, necesarul estimat pentru construcţie, statul oferă o subvenţie de doar 1,5 milioane; restul vine de la Eiffel, care primeşte dreptul de a exploata turnul, în beneficiul său, pe toată perioada celor douăzeci de ani de viaţă ai monumentului.

 „Un turn ridicol de înalt, dominînd Parisul, ca un coş negru, uriaş, de uzină...”

S-ar zice că de-aici lucrurile vor deveni, în sfîrşit, mai simple. Dar nu: în ciuda faptului că Champ-de-Mars nu făcea parte atunci dintre cartierele frumoase ale Parisului, apariţia a 7.000 de tone de fierărie urcînd pînă la 300 de metri înălţime – în fapt, un pod marca Eiffel, dar pe verticală, cum obişnuiau să spună contemporanii – n-avea cum să nu stîrnească rapid reacţii.

De fapt, la nici două săptămîni de la momentul în care se toarnă piatra de temelie a viitorului Turn Eiffel (sfîrşitul lui ianuarie 1887), numeroase personalităţi din lumea artelor şi literelor trimit un protest directorului Lucrărilor Expoziţiei Universale, Charles Alphand – iar protestul cu pricina, care va face istorie prin intransigenţă şi prin argumente, e publicat în „Le Temps”, la 14 februarie 1887. Printre semnatari: Charler Garnier, arhitectul Operei din Paris, compozitorii Charles Gounod, Jules Massenet, dar şi scriitorii François Coppée, Alexandre Dumas-fiul, Charles-Marie Leconte de Lisle, Guy de Maupassant, Sully Prudhomme...

Redăm, în cele ce urmează, fragmente semnificative din scrisoarea de protest, încercînd să înţelegem temerile parizienilor de la final de secolul XIX:

„Noi, scriitori, pictori, sculptori, arhitecţi, pasionaţi de frumuseţea pînă acum intactă a Parisului, venim să protestăm cu toate forţele noastre, cu toată indignarea noastră, în numele gustului francez ignorat, în numele artei şi istoriei franceze ameninţate, contra ridicării, în plină inimă a capitalei noastre, a inutilului şi monstruosului Turn Eiffel, pe care răutatea publicului, adesea imprimată cu bun simţ şi spirit justiţiar, l-a botezat deja Turnul Babel.

Fără a cădea în exaltarea şovinismului, noi avem dreptul de a proclama sus şi tare că Parisul e oraşul fără rival în lume. De-a lungul străzilor sale, a largilor sale bulevarde, de-a lungul cheiurilor sale admirabile, din mijlocul magnificelor sale promenade se înalţă cele mai nobile monumente pe care geniul uman le-a conceput. Sufletul Franţei, creatoarea de capodopere, străluceşte în acest buchet impunător de monumente. Italia, Germania, Olanda, atît de mîndre pe bună dreptate de moştenirea lor artistică, nu posedă nimic care să fie comparabil cu a noastră şi în fiecare colţ al universului Parisul cere curiozitate şi admiraţie. Vrem noi să lăsăm asta să se pervertească? Urbea Parisului vrea ea să se asocieze, deci, pe atîta vreme, cu imaginaţia mercantilă a unui constructor de maşini, pentru a se dezonora, a se strica ireparabil? Pentru că Turnul Eiffel, pe care nici comerciala Americă nu l-a vrut, va fi, nu ne îndoim, dezonoarea Parisului. (...) Străinii vor avea dreptate să rîdă de noi, pentru că Parisul goticului sublim, Parisul lui Jean Goujon, al lui Germaine Pilon, al lui Puget, Rude, Barye etc. va deveni Parisul domnului Eiffel.

Ca să vă daţi seama de ceea ce spunem, e suficient să vă închipuiţi pentru un moment un turn ridicol de înalt, dominînd Parisul, ca un coş negru, uriaş, de uzină, strivind prin masa sa barbară Notre-Dame, Sainte-Chapelle, Turnul Saint-Jacques, Luvrul, Domul Invalizilor, Arcul de Triumf, toate monumentele noastre umilite, toată arhitectura noastră micşorată, dispărînd, deci, în acest vis stupefiant. Şi, vreme de 20 de ani, vom vedea turnul întinzîndu-se deasupra întregului oraş, fremătînd încă de geniul atîtor secole, vom vedea alungindu-se, ca o pată de cerneală, umbra odioasă a coloanei odioase din bucăţi de fier îmbinate”.

O analiză redactată în 1989, cu prilejul expoziţiei găzduite de Muzeul Orsay, celebrînd o sută de ani de viaţă ai turnului, ne propune să citim protestul de mai sus în cheia invidiei unor arhitecţi faimoşi ai timpului, dintre cei care nu primiseră însă comenzi importante din partea statului pentru Expoziţia Universală din 1889: „Neputînd să-i atace pe Bouvard şi Formigé, arhitecţii Pavilioanelor de Arte Frumoase şi Arte Liberale, care erau amîndoi arhitecţii oficiali ai Parisului, şi neputînd să-l atace nici pe Dutert, arhitectul Galeriei Maşinilor, care primise şi marele premiu în 1869, contestatarii s-au legat de ceea ce se anunţa punctul cheie al Expoziţiei, turnul de 300 de metri”. Era, pînă la urmă, şi revolta arhitecţilor în faţa unui inginer, care ameninţa să le ocupe, cu voie, fără voie, teritoriul. Iar comisarul general al Expoziţiei, Édouard Lockroy, nu va ezita să-i ia peste picior pe autori, rugîndu-l pe destinatar, Charles Alphand, directorul Lucrărilor, să „primească protestul şi să-l păstreze. El trebuie să figureze în vitrinele Expoziţiei. O aşa frumoasă şi nobilă proză, semnată de nume cunoscute în lumea întreagă, nu va avea cum să nu atragă mulţimea – şi poate chiar să o uimească”.

La rîndul său, acelaşi „Le Temps” publică, la puţină vreme după, şi răspunsul inginerului Gustave Eiffel; răspuns care, desigur, va atrage după sine alte critici, căci Eiffel avusese îndrăzneala de a-şi compara turnul, pe-atunci doar în stadiu de proiect, cu piramidele egiptene – de-aici, numeroase caricaturi în publicaţiile epocii:

„Aş vrea să ştiu pe ce anume se fondează acest protest. Pentru că, domnilor, turnul meu n-a fost văzut de nimeni şi nimeni nu poate spune cum va fi pînă cînd nu va fi construit. Nu cunoaştem în acest moment decît un desen geometric, în sute de mii de exemplare. De cînd apreciem un monument din punct de vedere artistic pe baza unui desen geometric? (...)

Eu cred că Turnul meu va fi frumos. Pentru că noi sîntem ingineri, credeţi că frumuseţea nu ne preocupă şi că făcînd lucruri solide şi durabile nu ne străduim să le facem şi elegante? (...) În plus, există o atracţie către construcţiile uriaşe, un farmec aparte pe care teoriile artei obişnuite îl pot cu greu explica. Veţi susţine că datorită valorii artistice au înfierbîntat imaginaţia omului Piramidele? Pînă la urmă, sînt ele altceva decît nişte movile de pămînt artificiale? Cu toate acestea, ce vizitator rămîne indiferent în prezenţa lor? Cine nu s-a întors de acolo plin de o admiraţie irezistibilă? Şi care e sursa acestei admiraţii, dacă nu imensitatea efortului şi grandoarea rezultatului? Turnul meu va fi cel mai înalt edificiu construit vreodată de om. Nu va fi el, din acest motiv, grandios în felul său? Si de ce ceea ce este admirabil în Egipt va deveni hidos şi ridicol la Paris? Am căutat un răspuns – şi vă mărturisesc că n-am găsit niciunul”.

Cu acestea în minte, să reţinem că lucrările au debutat în Champs-de-Mars la 28 ianuarie 1887 – nu mai puţin de 18.038 piese metalice au fost îmbinate, cîntărind 7.300 de tone – şi s-au încheiat 2 ani şi 2 luni mai tîrziu: la 31 martie 1889, Gustave Eiffel celebra inaugurarea turnului, urcînd cele 1.710 trepte pînă în vîrf (lifturile nu funcţionau încă) şi plantînd acolo steagul Franţei, în zgomotul estompat al 25 de salve de pistol trase de la nivelul solului.

Desigur, pe parcursul ascensiunii care a durat în jur de o oră, Eiffel a mai pierdut din invitaţi la nivelurile inferioare, doar cîţiva – printre care Emile Chautemps, preşedintele Consiliului oraşului Paris, şi jurnalişti de la „Le Figaro” şi „Le Monde Illustré” – finalizînd ascensiunea, la ora 14:35. Pentru marele public turnul a fost deschis abia pe 15 mai, la nouă zile după debutul oficial al Expoziţiei Universale – şi, pînă la finalul expoziţiei, fusese deja vizitat de aproape două milioane de curioşi; biletele costau 2 franci pentru accesul la primul nivel, 3 franci – pentru al doilea nivel, 5 franci pentru a ajunge pînă în vîrf, iar duminica tarifele erau reduse la jumătate. (…)

Dar dacă dintre protestatarii de la 1887 unii şi-au schimbat punctul de vedere o dată ce Turnul a devenit o „figură” familiară a Parisului, scriitorul Guy de Maupassant a rămas de neclintit; se spune, de altfel, că lua prînzul în fiecare zi la unul dintre restaurantele turnului tocmai pentru că acesta era singurul loc din oraş în care opera lui Gustave Eiffel nu era vizibilă. Iar în capitolul „Lassitude” al cărţii de călătorii La Vie errante, publicată în 1890, de Maupassant mărturiseşte: „Am părăsit Parisul şi chiar Franţa pentru că Turnul Eiffel a ajuns să mă plictisească îngrozitor. Nu numai că-l vezi peste tot, dar îl găseşti peste tot, realizat din orice material cunoscut omului, etalat în fiecare fereastră; un coşmar inevitabil, agonizant”.

Flerul lui Eiffel: ca să nu fie demolat, turnul trebuia să devină indispensabil

Gustave Eiffel avusese dreptate: la inaugurare, cu cei 312 metri ai săi, turnul era cel mai înalt edificiu construit vreodată de om; şi avea să rămînă aşa pînă în 1930, cînd în peisajul New York-ului apărea Chrysler Building, de 319 metri. Desigur, la 1930, Turnul Eiffel trebuia să fie de mult oale şi ulcele: contractul prevedea că turnul va trece, în 1909, din proprietatea lui Eiffel în proprietatea oraşului Paris, care ar fi trebuit să-l demoleze.

Tot flerul lui Eiffel a salvat turnul: inginerul a intuit că pentru a-l salva de la dispariţie trebuie să-l facă indispensabil; şi a acţionat în această direcţie chiar din 1889, anul inaugurării sale. Şi s-ar putea spune că şi turnul l-a salvat pe Eiffel: ieşit şifonat din tenebrele Afacerii Panama – inginerul semnase un contract cu Ferdinand de Lesseps pentru construirea unor ecluze uriaşe la Canalul Panama şi, în lumina acuzelor de fraudă aduse lui Lesseps, va fi condamnat şi el la 6 luni de închisoare şi 20.000 de franci amendă (va fi ulterior achitat) – Eiffel va abandona cariera de antreprenor şi se va arunca în activitatea ştiinţifică.

Îşi va instala un birou la nivelul 3 al Turnului Eiffel, efectuînd numeroase şi variate experimente, şi-şi va încuraja colegii oameni de ştiinţă să facă acelaşi lucru: turnul va fi folosit pentru observaţii meteorologice şi astronomice, pentru experimente de fizică şi aerodinamică, ca punct de observaţie şi radiofar pentru navigaţia aeriană, găzduind numeroase aparate şi echipamente. „Va fi un observator şi un laborator pe care ştiinţa nu l-a avut niciodată la dispoziţie”, era convins Eiffel.

Apariţia telegrafiei fără fir va fi însă cea care va salva efectiv turnul de la demolare – şi aceasta mai cu seamă după ce, în decembrie 1903, inginerul îşi va pune opera la dispoziţia armatei: „Mă ofer să susţin toate costurile pe care le presupun aceste experimente”; doi ani mai tîrziu, turnul emitea deja la 3.000 de kilometri depărtare. Devenise indispensabil – iar în anii Primului Război Mondial juca deja un rol istoric: un radio-transmiţător localizat în turn bruia radiocomunicaţiile germane în preziua Primei Bătălii de pe Marna, iar la 10 noiembrie 1918, în turn se recepta următorul mesaj: „Comandamentul german e de acord cu condiţiile armistiţiului care îi e impus”. Turnul joacă un rol esenţial şi în începuturile televiziunii franceze – iar astăzi găzduieşte nu mai puţin de 120 de antene; graţie uneia dintre ele, are astăzi 324 de metri. (…)

„Parisul domnului Eiffel”

Astăzi, la 125 de ani de la inaugurarea sa, Parisul nu mai poate fi gîndit în absenţa Turnului Eiffel. Un pod marca Eiffel pe verticală – sau mai degrabă două poduri, sprijinindu-se unul pe celălalt, un Turn Babel, un proiect utopic, o fantasmagorie: în definitiv, atunci cînd Nouguier şi Koechlin i-au propus proiectul lui Gustave Eiffel era un act de curaj să crezi că-şi va da cineva girul pentru un turn de metal a cărui înălţime depăşea înălţimea următoarelor edificii, puse una peste alta: catedrala Notre Dame, Statuia Libertăţii, Arcul de Triumf, trei obeliscuri, o clădire cu cinci etaje... Dar turnul a deschis drumurile şi a ridicat barierele imaginaţiei: în 1930 apărea în peisajul new-yorkez clădirea Chrysler, de 319 metri, şi, peste doar un an, tot la New York, Empire State Building, de 381 de metri (astăzi, cu tot cu antenă: 443,2 metri)…

Florentina ŢONE,
Articol preluat din Historia.ro