Se poartă snobismul. În căutarea bontonului

În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române scrie aşa. „SNOB, SNOÁBĂ, snobi, snoabe, s. m. şi f., adj. (Persoană) care admiră şi adoptă fară discernămînt şi cu orice preţ tot ce este la modă.“ „SNOBÍSM s.n. Atitudine, conduită de snob; admiraţie nefirească şi fără discernămînt pentru tot ceea ce este la modă. [Cf. fr. snobisme]“. Sau, şi mai frumos, în limbajul interbelic, din DEX-ul din 1929: „Snobism n. afectaţiune prostească, bon-ton exagerat.“

Iată, aşadar, chiar şi din „definiţia oficială“ reiese legătură cu estetica, „moda“, bontonul. Ce e rău cu „să fii la modă“, prezentabil, un domn printre domni sau o doamnă printre doamne? Ei bine, este inadecvarea la realitate. Despre asta vorbeau şi filozofii moralişti în secolele trecute (Thomas Hobbes, de exemplu), doar că, la acel moment, cuvîntul „snob“ nu fusese încă inventat. Problema apare cînd există o diferenţă clară între statutul tău social şi modul în care te prezinţi în societate.

Este un salt artificial aici: snobul nu-şi împlineşte aspiraţiile prin acţiuni, pas cu pas, ci cumpără obiecte deţinute de cineva aflat în situaţia în care el ar vrea să ajungă. Trişează adică, dacă sîntem dispuşi să înţelegem relaţiile sociale ca fiind un joc cu reguli clare. O maşină de zeci de mii de euro parcată în faţa unui bloc cu zece etaje din Bucureşti, telefoane mobile scumpe cumpărate în rate, ceasuri cu preţuri exorbitante „asortate“ la articole vestimentare absolut banale (de cîte ori aţi văzut ceasuri de aur la mîna unuia îmbrăcat într-un superb trening din fîş?), iată cîteva portrete provizorii ale snobismului. Iar în spatele acestei acumulări bezmetice de bunuri materiale, concepute ca pretexte, înlocuitoare ale adevăratei stări de fapt, se ascunde, de obicei, un gol. O piramidă răsturnată.

„Snobii sînt obsedaţi de lucrurile explicite, care​-ţi sar în ochi“

În 2012, în România se lansa laptopul exclusiv „Ego for Bentley“, într-o serie limitată, de numai 250 de exemplare. În prezentarea oficială se specifica: „Produsul face parte din gama de computere portabile care a aliniat la standarde ridicate conceptul de portabilitate prin imaginea sa inedită şi prin forma specifică, care atinge liniile unei genţi de lux“. În traducere liberă, asta însemna: un laptop acoperit cu piele cusută identic cu cea existentă la interiorul modelelor mărcii auto de lux ce-i împrumutase numele, cu mîner cromat şi cristale Swarovski pe carcasă. Preţul cumplit al unui astfel de exemplar, 15.000 de euro, îl făcuse pe producător să fie ceva mai reţinut şi să aducă în România un număr mic de laptopuri. După două zile însă, stocul a trebuit să fie suplimentat. În primele 24 de ore de la lansare, fuseseră înregistrate comenzi pentru peste 100 de exemplare.

În aşteptarea concediului

Să nu ne oprim aici, însă. În anumite magazine de profil din Capitală, puteţi zări unităţi de memorie externă, celebrele stick-uri, acoperite tot cu cristale Swarovski. Îţi tragi un film pe ele şi, în timp ce instrumentul funcţionează, tu îţi poţi clăti ochii cu minunăţia de ornament exterior.

Sau, să trecem în altă zonă stilistică. „România nu are drumuri pentru maşini de viteză“. De cîte ori aţi auzit sau aţi spus asta? Ei bine, potrivit ultimei statistici a Direcţiei Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor, în România sînt înmatriculate 165 de modele Ferrari. Tot pe drumurile astea, aşa, vai de mama lor cum sînt, circulă 47 de Lamborghini şi 199 de autoturisme Maserati. Pentru posteritate, merită menţionat că Maserati Granturismo, modelul cel mai des întîlnit în România, costă în jur de 100.000 de dolari.

Aceeaşi statistică mai scoate în evidenţă un aspect extrem de interesant. Este vorba despre cel privind lunile în care se produc cele mai multe cereri de înmatriculare a unor autoturisme de lux: august şi decembrie. Explicaţiile sînt simple: ambele perioade sînt, prin esenţă, cele dedicate concediului, respectiv cadourilor. Cu alte cuvinte, lunile în care, după ce ai trudit un an întreg, merită să dai cîteva zeci sau sute de mii de euro pe o maşină, pentru a fi văzut şi admirat de ceilalţi.

Privit de la înălţime, snobismul pare a fi un simptom al societăţii capitaliste. Adică al unei orînduiri socio-economice în care ideea de concurenţă este la putere, iar diviziunile de clasă duc automat la tendinţa de a te pune în ipostaza celor puternici, înavuţiţi. Sigur că şi în comunism a existat o formă de snobism. Singura deosebire ţine de obiective: în comunism, miza snobismului era puterea. În capitalism, este tot vorba despre putere, doar că, acum, are un alt nume: banii.

Modele ale snobului

Sociologul clujean Sebastian Cristescu spune că „din punct de vedere istoric, snobismul este identificat cu o anumită libertate pe care societatea respectivă o conţine. În comunism, spre exemplu, oamenii îşi propuneau ca modele de reuşită şeful fabricii, securistul sau membrul de partid, nu neapărat pentru că aveau bani mai mulţi, ci pentru că îşi permiteau orice, fără a le fi frică de posibilele consecinţe. Era ca un bilet spre o poziţie socială în care erai protejat.

În capitalism, accentul se mută puternic pe aparenţă. Libertatea, cel puţin cea socio-politică, îi face pe oameni să încerce să imite personaje pe care le definesc prin succesul în viaţă, adică bani, case, maşini, bijuterii… Or, pentru a reuşi în acest demers, snobii sînt obsedaţi de lucrurile explicite, care-ţi sar în ochi. Puţini îşi vor cumpăra nu ştiu ce stilou de mii de euro, pentru simplul motiv că numărul situaţiilor în care îl vor putea folosi în avantajul lor este infinit mai mic decît cel al folosirii, să zicem, a unei maşini scumpe“. (va urma)

Mihai MINCAN

Nota Redacţiei: Acest text a fost publicat iniţial în „Weekend Adevărul.ro“. Supratitlul ne aparţine.