(Amintiri din viitor despre un om ca tine şi ca mine)

În istoria fiecărei ţări, ca şi în viaţa oricărui om, există nişte momente purtătoare de destin. Clipe hotărîtoare, convenţional numite astrale, cînd parcă Dumnezeu se îndură de tine şi îţi întinde mîna ca să te ridice din colbul sufocant al derutei, deznădejdii şi al neputinţei paralizante, ca să te plaseze pe orbita unei evoluţii normale sub aspect fiinţial, economic, social şi politic.

De consolidarea statalităţii Republicii Moldova vorbim.

Cu mintea mea puţuntică, am vaga impresie certă că în istoria zbuciumată a Moldovei din ultimii 25 de ani au existat 2 (două!) momente de acest fel: a) proiectul din 1998 al lui Petru Lucinschi de instituire a sistemului prezidenţial de guvernare şi b) proiectul Voronin-Kozak de întregire a Moldovei cu Transnistria din anul 2003.

Dacă ne ridicăm puţin deasupra guralivelor şi gălăgioaselor vîltori politice de la Chişinău, vedem că anume acestea au fost acele două decisive momente purtătoare de destin istoric pentru ţara noastră. S-ar fi putut trece de la instabilitate la înrădăcinare. Moldova ar fi reuşit, încetul cu încetul, să-şi construiască identitatea.

Cu mare părere de rău, ambele proiecte au eşuat, au fost zădărnicite, compromise atît de cauze interne, cît şi externe. Într-o atmosferă de isterie generală ridicată la scară de psihoză naţională. De ce? Fiindcă mulţi nu au vrut ca Moldova să devină o ţară aşezată, robustă sub aspect politic şi economic. Ţara noastră ce de copiii ei e grea, o mamă care naşte totdeauna, ce-aţi făcut cu ea?

Totuşi, oare chiar ce-am fi fost şi cum am fi fost, dacă ni s-ar fi dat să fim moştenitorii, emanaţia unui stat de largă respiraţie istorică plăsmuit sau de Lucinschi, sau de Voronin? Nu se ştie şi nici nu se va şti vreodată. Deocamdată se ştie cum sîntem azi, concret-momentan. Sîntem, după expresia lui Viorel Mihail, “Departe de Europa, departe de Hristos”. Adică sîntem/sîntem/sîntem/sumus în Moldania, mîndra ţară a Celor 7 „F”, care se descifrează cam în felul următor: Fură, Frate, Fără Frică, Fincă Fură Fiecare!

Mititeii fură cu ţîrîita, barosanii cu nemiluita.

A apărut chiar şi un şlagăr, ce străbate Moldova în lung şi-n lat: Fură ei,/Furăm şi noi,/Nu ne temem de nevoi!

Aşadar, odată cu ruinarea acelor două şanse mari din 1998 şi 2003, moldovenii au fost abătuţi din drum şi scoşi din demnitate. Toate au decăzut treptat, dar metodic. Moldova a devenit încet-inexorabil asemeni unui sat fără cîini de pază, în care fiecare oaspete nepoftit – atît din Westania, cît şi din Estania – poate deschide uşa ţării cu cizma plină de noroiul gîndurilor ascunse. Practic, aici nu funcţionează legea. La orice oră de zi şi de noapte dansează – nestingherit, macabru – mirobolanta ţaţă nurlie pre nume Fărădelegea. Practic, aici se ciordeşte, se fură şi se ciorbeleşte pînă la sînge (verb format de subsemnatul de la numele de familie al lui Victor Ciorbea, fost premier român şi punctum!).

Nu demonstrez, ci afirm în cunoştinţă de cauză. Personal, nu prea am ce-i reproşa la acest capitol, adică la ciordeală în dezmăţ, perioadei Vladimir Voronin (2001-2009). Din simplul motiv că aici funcţiona vărguţa disciplinei. Totuşi, li se mai dădea peste mînă ticăloşilor deveniţi peste noapte milionari prin evaziune fiscală, înşelăciune şi furt din banul public.

Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti: pensiile au fost indexate cu 24 la sută. Au fost destructurate multe grupări criminale, care terorizau Chişinăul în fel şi chip. S-au restaurat gospodăreşte mănăstiri (Căpriana, Curchi ş. a.) şi zeci, sute de lăcaşe de cult. Fără a se cheltui vreun ban din vistieria statului, preşedintele mobilizînd oameni de afaceri ca A. Stati, V. Plahotniuc ş. a. Iar ca să mobilizezi, trebuie să ai voinţă, forţă de convingere şi o mare capacitate de muncă. Mai puneţi aici şi drumurile de acces spre aceste sfinte locuri de spiritualitate creştin-ortodoxă... Deci, se poate, oricît de greu ar fi. Important este să vrei! Dacă vrei tare, toate celelalte vin parcă de la sine. Paşii mici ai efortului zilnic departe duc.

Alt moment de cotitură... Începînd cu 7 aprilie 2009 (ei, dar pregătirile s-au făcut of course din timp, poate chiar de prin anul de răscruce 1991, cînd s-a prăbuşit Imperiul Sovietic), în Moldova au încercat să construiască ţară occidentalii, adică Europa şi SUA. Пусто место не бывает: chipurile, au plecat de aici ruşii, locul trebuie ocupat de alţii, fie aceştia măcar şi pitcairnezi.

De ce? Fiindcă locurile populate de români în trecut (Ardealul, Muntenia şi Moldova), ca şi locurile numite azi România şi Republica Moldova, întotdeauna au fost pămînt bun de ...utut. O aşa bunătate niciodată nu se iartă, nu se lasă din mîini nici în ruptul capului, mai ales că (două puncte): “Cu cît mai mult mergi spre Răsărit, cu atît omul este mai aproape de natură şi de Dumnezeu” (Mihail Sadoveanu). Aceasta e legea de neabătut a junglei animale, unde dictează Leul şi Hiena, dar şi legea nestrămutată a junglei umane, omul fiind cea mai sublimă, dar totodată şi cea mai cumplită animală. Iată de ce există şi trebuie să existe morală, etică, soveste, adică Cele 10 porunci: ca să îmblînzească fiara în exces din omul decăzut din graţia divină şi devenit, altfel, animal. Iar cu divinitatea ştiţi cum e? Noi sîntem gîndurile noastre. Cum gîndim, aşa trăim. Dacă tu consideri că te tragi din maimuţă, maimuţă eşti. Dacă crezi că eşti creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, eşti Om. Este vorba de credinţă, de ceea ce crezi tu în intimitatea ta profundă şi indestructibilă.

Din anul 2003, preşedintele Vladimir Voronin începuse să colaboreze normal şi chiar să lucreze eficient cu Apusul. El, anume el este acceleratorul de facto şi de jure al modernizării noastre europene. Al evroremontului moldav. Nici nu se putea altfel: timpurile se schimbaseră irevocabil şi comuniştii deveniseră comunişti numai cu numele. Erau comunişti fără comunism. Un singur lucru îi dirinja, îi supăra, îi inirva pe occidentali (şi pe români): Voronin era un preşedinte (relativ) puternic, care nu suferea să i se sufle în borş la tot pasul. Eficienţi şi pragmatici nerăbdători, apusenii doreau să aducă în fruntea ţării nişte politicieni chipurile noi, adică total obedienţi, supuşi Washington-ului şi Bruxelles-ului. Anume pentru aceasta a fost creat, în 2007, PLDM-ul în frunte cu Vlăduţ Filat, care nu este un partid, ci un proiect electoral preparat, distilat în ţevării apusene. Un proverb japonez glăsuieşte cam aşa: Cuiul care iese din rînd atrage (asupra sa) ciocanul.

Iertată fie-mi slăbiciunea de a cădea în ispita autocitării, dar la 15 ianuarie 2008 scriam în Moldova Suverană: “Atacul la baionetă purtat azi de aşa-zisa o-poziţie (pe zi) împotriva comunismului din Republica Moldova este o mare Găinărie Naţională de inspiraţie românească şi americană. Nu este comunistă formaţiunea politică ce nu are în programul său lupta de clasă şi dictatura proletariatului. Atunci de ce naiba ne împiedicăm de dînşii la tot pasul, cu şi fără ocazie? Nu zicem că sînt scoşi din pudrieră, au şi ei păcate şi slăbiciuni, ca tot omul nostru cel de toate zilele, însă faptele lor prevalează clar asupra greşelilor de moment.

Nu demoniza şi nu vei fi demonizat. Anticomunismul păpuşarilor de pe Dîmboviţa şi al păpuşilor lor de pe Bîc este o diversiune, o perdea de fum puturos, la adăpostul căreia se încearcă distrugerea statalităţii moldoveneşti, statalitate pe care Parlamentul European de la Strasbourg ne recomandă răspicat s-o păstrăm şi s-o consolidăm”.

Dar să nu ne lăsăm înrobiţi prea tare de ispita politicii. Pentru că ţara în care se discută politică mai mult de cinci minute pe zi, este una de idioţi.

Aşa că eu leg acum politica de gard şi vreau să vă comunic că astăzi acolo, undeva într-o casă din Chişinău, toată lumea trece pragul cu sufletul îmbrăcat de sărbătoare: Vladimir Voronin împlineşte, pentru prima dată în viaţa sa, 75 de ani (la noi doar vîrsta femeilor e secret de stat!).

Orice om este o creaţie unică, frumoasă şi irepetabilă. Vă daţi seama: fiecare dintre noi este unic într-o lume de unicate! Iată de ce ziua de naştere a oricărui om trebuie să fie un prilej de bucurie. Înainte de a fi greci, englezi, germani, ruşi, italieni, blegomani, arabi, evrei, români, sîrbi sau americani; înainte de a fi laburişti, republicani, socialişti, democraţi, comunişti sau liberali, noi sîntem în primul rînd oameni, fii ai aceluiaşi Dumnezeu îngăduitor cu toţi! Şi iertător, căci dragostea Lui se prelinge ca mierea deasupra fiecăruia şi deasupra tuturor. În egală măsură!

Tare ca piatra, iute ca săgeata, memorabil ca o anecdotă reuşită şi isteţ ca un proverb, Vladimir Voronin este, în opinia noastră (cu care puteţi să nu fiţi de acord, căci e democraţie!), un suflet de aur, bun de uns pe pîine în loc de unt dimineaţa la ceai. Gospodăros, săritor la nevoie, plăcut la vorbă şi la chip, el este sarea pămîntului pe care îl calcă şi piperul oricăror discuţii. De unde se arată că e un tip de milioane, aşa cum tot de milioane este şi explozia vegetală din această primăvară prevestitoare de rod bogat.

Apropiaţii, rudele, prietenii îi vor dori continente de iubire şi ani mulţi alături de vrednica sa consoartă, pace în suflet, bucurie de la urmaşi şi nepoţi, cîte pene pe cucoş atîţia copii din flori burduhoşi etc, etc. Din partea noastră, îi dăruim o poezie cum deocamdată n-a pupat nici Parijul:

Încet, amurgu-şi lasă rugina în pahare,

Miresmele grădinii în noi se răspîndesc.

S-a desfundat butoiul cu vin moldovenesc –

Mai toarnă, vecine, mai cîntă, lăutare!

Ab imo pectore, dom’ General: Dinu MIHAIL