Comerțul, presa de orice fel, internetul, rețelele de socializare, „oamenii binevoitori”, unii agenţi economici ş.a. se pare că au cam luat-o razna. Mă refer la tendinţa masivă şi agresivă de „întinerire”. Cosmetica „antiîmbătrînire” a ajuns într-atît de populară, că a devenit un prilej de speculă mai ceva ca piramidele financiare. Cred că fiecare femeie a auzit măcar o dată ceva de felul: „Vai, arătaţi de 50 de ani! Folosiţi cosmetica noastră şi veţi arăta de 20”! Mai obraznică manipulare nu ştiu dacă cunosc, în faţa acesteia pălesc chiar şi tehnicile electorale.

Dar s-o iau pe rînd. În vara aceasta eu am împlinit 45 de ani. Aşa, cum se cuvine, cu acest prilej am avut de auzit o mulţime de vorbe dulci, mai mult sau mai puţin sincere. Şi Slavă Domnului că la 45 am destulă minte ca să înţeleg cum stau lucrurile de fapt în acest sens. Şi ştiu cum să răspund provocărilor: „Cine şi ce treabă are cu aspectul meu? Da, arăt de vîrsta mea şi ce-i în asta rău? De ce la 45 trebuie să arăt de 20?” Dimpotrivă, asemenea discuţii chiar le văd enervante, pentru că la vîrsta mea văd alte priorităţi şi alte avantaje decît o piele impecabilă şi juvenilă. Pe astea le-am trecut deja, acum am altceva mai bun.

Bineînţeles că tendinţa de-a arăta mai bine, mai atractiv e o situaţie normală a spiritului feminin. Aşa a fost în toate timpurile. În diferite etape istorice, femeile aplicau orice metode, uneori chiar periculoase pentru sănătate, numai ca să arate chipeşe şi frumoase, conform rigorilor vremii. Asta în timp ce raţiunea şi bunul simţ ne recomandă că pentru a arăta bine este nevoie, cu regularitate, de curăţenie, igienă, sănătate, puţină decoraţiune şi neapărat o stare de spirit pozitivă. În ansamblu toate acestea sînt mult mai ieftine decît diverse produse cosmetice arhicostisitoare, anunţate ca făcătoare de minuni.

Altă chestie care uneori chiar deranjează. Ca să nu zic că pare bizară. E vorba de: „Am 40, dar în suflet mă simt de 18”. Cum e asta? Căruntă şi reumatică, dar iese la joacă pe terenul de copii?

De ce am ajuns să ne ruşinăm nu doar de aparenţele îmbătrînirii, ci şi de faptul că sîntem altfel, pentru că anii ne-au schimbat? De ce să nu mă mîndresc că azi, la ai mei 45, sînt mai deşteaptă, mai înţeleaptă, ştiu mai multe, este mai greu să cad pradă înşelăciunii? Ce-i bun în această „mă simt de 18 ani”: fac prostii în continuare, am o singură preocupare - ridurile, cred naiv în toate şi tuturor, adică sînt o prostuţă? Ce-i frumos şi bun în această ignoranţă? Nimeni la 50 nu poate avea suflet de 20, pentru că altminteri înseamnă că viaţa trăită nu şi-a avut nici un rost, fără lecţii, fără învăţăminte, fără piedici, fără urcuşuri şi reabilitări. Trai de moluşte.

După mine, de mîndrit trebuie cu altceva: că la o anumită etate, avem destulă seriozitate, clarviziune şi rezonabilitate, că ştim cum să nu ne dăm în spectacol, că avem coloană vertebrală destul de osificată care nu se pleacă la orice boare de vînt şi momeală de aventură. Or, acest fapt este deosebit de important, pentru că nimic nu este mai jalnic decît omul care a pierdut simţul realităţii, vîrstei, comportamentului adecvat şi se aruncă în vîltoarea unor emoţii şi sentimente, cărora demult, dar foarte-foarte demult, le-a expirat termenul de valabilitate. Mai ales că odată cu înaintarea în vîrstă, căpătăm un mare bonus faţă de cei tineri – libertatea. Libertatea de-a face ceea ce considerăm că este drept, libertatea de-a lua decizii şi a trăi aşa cum credem că e corect. Pentru că asta deja ne-o permite greutatea anilor trăiţi.

Lilia GRUBÎI