Istoria romanilor sau Istoria Moldovei?

”Limba moldovenească” și ”limba română”

Mihai CONȚIU

Am citit o știre potrivit căreia ”comunitatea științifică din Republica Moldova este indignată de perspectiva introducerii în școli a manualelor ”Limba moldovenească” și ”Istoria Moldovei”. Deși am scris destule articole legate de aceste ”indignări”, revin asupra subiectului deoarece își are actualitatea sa. Orice om de bun simț poate fi contrariat de faptul că membri comunității  științifice de aici,  care se erijează în mari apărători ai limbii române, nu sunt indignați că în nici o școală generală, în nici un liceu și în nici o universitate din Republica Moldova, unde se spune că se vorbește și se predă limba română, aproape nici un profesor sau elev/student nu și-a însușit limba română literară măcar la nivel mediu în ultimii 28 de ani. De gramatica elementară nici nu mai pomenesc! Sigur că sunt și excepții, dar excepțiile, după cum se știe, confirmă regula!

”Limba moldovenească”, am mai spus, este un politonim. La nivelul general de vorbit pe întreg teritoriul țării, ”limba moldovenească” se deosebește enorm de absolut toate graiurile limbii române de pe teritoriul României, iar asta printr-un conținut lexical împînzit enorm cu cuvinte/expresii rusești, calchieri din limba rusă, construcții morfologice străine limbii române literare și vorbite etc.

În altă ordine de idei, e de precizat că, în ultimii 30 de ani, însăși limba română vorbită în România este ”în derivă”, mai cu seamă pe posturile de radio și Tv, de către cîntăreți, sportivi, fotomodele, maneliști și tot felul de alți cocalari ori pițipoance care, dincolo de exprimările agramate, cred că sunt în ”trend” doar dacă utilizează englezisme în cel mai bizar mod cu putință, precum și calchieri din engleză.

În condițiile în care ”limba moldovenească” este un politonim, stipularea acestei denumiri în Constituție a fost și este o contrareplică la agresivitatea unionismului promovat de către clasa politică de la București în ultimii 30 de ani. Pe de altă parte, ”limba moldovenească” a fost și bastionul de rezistență al moldovenilor prin care și-au păstrat identitatea de-a lungul istoriei lor. În fond, fiecare țară are dreptul democratic universal să-și boteze limba cum vrea, mai ales în situațiile în care există priorități politice naționale în acest sens. În cazul Republicii Moldova, nici o guvernare nu i-a împiedicat pe oamenii de știință, pe academicieni, profesori, elevi și studenți să învețe limba română, măcar la nivel mediu, după cum notam mai sus, de așa manieră încît chiar să-i pună în dificultate pe politicieni.

Politicienii de la București și ”recruții unioniști” de aici au transformat ”limba română”, ”limba moldovenească” și ”Istoria românilor” în programe și proiecte politice electorale pentru mai multe partide. Astfel, a fost inevitabilă apariția unui conflict identitar între cetățenii moldoveni, pe cît de inutil, pe atît de dăunător. Atîta timp cît Republicii Moldova i-a fost recunoscută independența de Stat de către întreaga comunitate internațională, inclusiv de către România, care a fost primul Stat, această țară trebuia lăsată să se dezvolte așa cum a crezut de cuviință. Proaspăt ieșită de sub tutela statală a fostei URSS, dorința României de a o tutela s-a constituit într-un fel de viol politic la nivel de Stat. Puține sunt văduvele care se mărită a doua zi după decesul soțului!

Cele două ”Istorii” din Republica Moldova

Acum să revenim la ”indignarea comunității științifice față de posibila introducere a manualului ”Istoria Moldovei”! Semnificativ este că în școlile din România manualele se numesc, pur și simplu, ”Istorie”, însă manualele concepute de autori români, în colaborare cu istorici locali, pentru Republica Moldova se numesc ”Istoria românilor”. Ideea e că se insistă pe denumirea manualului ”Istoria românilor” crezîndu-se că și astfel li se va inocula în subconștient și în conștient elevilor și studenților moldoveni faptul că sunt români.

Ca o paranteză, în contextul lingvistic de aici arătat mai sus, deși elevii și studenții studiază din  manualele de ”Limba română” și ”Istoria românilor”, care sunt scrise într-o limbă română literară corectă, aceștia nu reușesc să-și însușească această limbă, drept pentru care citesc românește și ”grăiesc moldovenește”, adică ”moldo-rusește. Această realitate trădează un instinct de autoapărare, de conservare identitară a moldovenilor, fie în fața românilor, fie în cea a rușilor.

Cît privește necesitatea introducerii manualului ”Istoria Moldovei”, aici ar trebui să facem apel la o bună și necesară cooperare a istoricilor români cu cei moldoveni, avînd și menirea de a se evita excesele zeloase de falsificare a unui trecut istoric prin prezentarea lui triumfătoare în stilul ceaușismului comunist și securistic român. Nici românii și nici moldovenii nu au avut un trecut atît de glorios cum este exagerat încă de o bună parte a istoriografiei române.

Totul trebuie să plece de la evidența că Republica Moldova este un Stat recunoscut internațional, membru al ONU, al Consiliului Europei și al mai multor organizații internaționale. În această situație, este firesc să-și scrie propria Istorie, așa cum o face orice țară ex-sovietică sau ex-colonială. Istoria Republicii Moldova este una total diferită de cea României.

Actuala Republică Moldova nu a fost parte participantă la unirea Munteniei cu Moldova din 1859. Trecutul ei istoric medieval a fost înlănțuit cu Principatul, Voievodatul Moldovei, care, de-a lungul acestei istorii, a fost în permanente confruntări armate și diplomatice cu muntenii. După 1812, actualul ținut a devenit o gubernie țaristă. Între 1918 și 1940 a făcut parte din Regatul României, după cel de-Al Doilea Război Mondial și pînă în 1991 a fost în componența fostei URSS, iar de 28 de ani este Statul independent Republica Moldova. Așadar, Statul Republica Moldova își are sau nu propria-i Istorie, care e alta decît cea a românilor? Răspunsul, firește, e DA!

22 de ani de aflare în componența Regatului României este o parte a Istoriei Republicii Moldova, dar și o parte a Istoriei românilor, numai că perspectivele și abordările sunt diferite. În 22 de ani, moldovenilor nu li s-a inoculat conștiința de români pînă într-acolo încît să le însoțească memoria istorică românească pînă în zilele noastre. La nivelul majorității moldovenilor, nu există nici măcar 1% ”nostalgie românească reală”. Tot la nivelul acestei majorități, după 28 de ani de desprindere de URSS, procentual, ”nostalgiile prosovietice și pro-rusești” sunt covîrșitoare, iar aici nu ne referim doar la vîrstnici. Se întîmplă aceasta deoarece, după cum am scris de mai multe ori, mentalitatea moldoveanului este diametral opusă celei a românilor. Personal, constat acest adevăr de mai bine de două decenii.

În concluzie, dacă vrem să admitem o realitate incomodă neo-politrucilor moldo-români, Republica Moldova trebuie lăsată în pace de către agitatorii politici unioniști și directori de la București, ca să-și numească limba cum vrea, să-și scrie propria Istorie. Doar trecerea firească a Timpului și marile personalități politice recunoscute internațional decid adevăruri istorice și modifică destine naționale, nu aventurierii politici! Pînă în prezent, pentru Republica Moldova, România nu a fost nici pe departe un model de țară demn de urmat!

 

03.04.20 - 19:54
01.04.20 - 15:56
03.04.20 - 02:41
02.04.20 - 16:19
01.04.20 - 11:41
01.04.20 - 17:23
01.04.20 - 11:45
01.04.20 - 16:23
02.04.20 - 03:19
03.04.20 - 14:24
01.04.20 - 16:21
01.04.20 - 17:18
01.04.20 - 11:47
01.04.20 - 11:38
02.04.20 - 14:56