După moartea regelui Cazimir al IV-lea, în anul 1492, tronul Poloniei a revenit celui de-al treilea fiu al său Ioan Albert (1459-1501), în poloneză Jan I Olbracht. Un tînăr temerar, arogant și ambițios, care nutrea visuri de a fi stăpîn peste cît mai multe țări. Visa să devină viitorul Messia al creștinilor și sub sceptrul său protector să demareze marile bătălii de eliberare de sub otomani. Se spune că aceste idei i le-ar fi insuflat dascălul italian Filip Buonacorsi Callimah. Între timp, cel mai mare frate al său, Vladislav al II-lea, devenise rege al Boemiei și Ungariei, alt frate – Alexandru (1461-1506), devenise Marele Duce al Lituaniei (care a fost totodată și ultimul conducător al Dinastiei Gediminids, care au menținut limba lituaniana ca ancestral al familiei) și doar cel mai mic, Sigismund (1467-1548), la acea vreme nu avea vreun rost cu fală. Era o problemă la ordinea de zi a curții poloneze și, evident, trebuia găsită o soluție. Soluția a fost identificată cu ușurință în rostul pămînturilor vecinilor.

La o întrunire secretă a fraților, s-a hotărît ca lui Sigismund să-i revină, nici mai mult, nici mai puțin, tronul Moldovei. Prin urmare, urma să fie înlăturat Ștefan cel Mare de la domnia țării sale pe care a apărat-o de-a lungul anilor cu atîta ardoare. Nici nu se iviră de-a binelea zorii, că iscoadele moldovenilor au și trimis vestea la curtea de la Suceava. Aici vom remarca iscusința lui Ștefan de a-și fi organizat una din cele mai bune agenturi din Estul Europei.

În anul 1497, Ioan Albert organizează o expediție militară de proporții (60.000 de ostași), chipurile împotriva turcilor, dar, de fapt, era îndreptată contra domnitorului Moldovei. Pentru a-l lua pe Ștefan prin surprindere și a-i adormi vigilența, îl înștiință că vine cu un pretins ajutor armat ca să-și aducă aportul la recucerirea Cetății Alba și Chilia, ocupate între timp de turci. Ștefan însă a fost înștiințat de către agenții săi din Polonia care ar fi fost uneltirile lui Ioan Albert, scopul adevărat al acestui ajutor militar. De aceea, el s-a pregătit de luptă așa cum îi cerea datoria. Inițial, pentru a deconspira adevăratele intenții ale polonezilor, Ștefan trimite o solie formată din boieri moldoveni pentru a întîmpina oștirile regale la intrarea în țară. Regele însă și-a dat arama pe față, arestînd delegația moldovenească și trimițîndu-i în Polonia în lanțuri.

Polonezii au înaintat pe lîngă Suceava, pe care reușesc să o asedieze. Ștefan cel Mare s-a retras în Vestul țării după ajutoare. Timp de cca. patru luni, cetatea a fost apărată cu un deosebit devotament de către luptătorii moldoveni de sub conducerea vestitului portar Luca Arbore. Ei au reușit să respingă toate atacurile artileriei poloneze. Era clar pentru toți că zadarnice sînt eforturile asediatorilor polonezi. Foamea și bolile au început să răpună oștirile inamice moldovenilor. Pentru a pune capăt acestei confruntări, intervine voievodul Maramureșului, Bartolomei Dragoș, care era înrudit cu Ștefan cel Mare. El vine în Moldova însoțit de o armată formată din 12.000 de oameni. Reușește să medieze extrem de diplomatic o conciliere între Ștefan cel Mare și Ioan Albert, căruia îi era foarte limpede că nu v-a reuși să pună stăpînire pe Moldova.

Conform înțelegerii, regele polon urma să se întoarcă în țara sa pe aceiași cale pe unde a venit. Dar înțelegerea n-a fost respectată, căci oastea polonă s-ar fi abătut pe un alt traseu la reîntoarcere, reușind să pradă zeci de sate. Ștefan cel Mare hotărî să se răzbune pentru acest atac nechibzuit al regelui polonez. Ștefan a pregătit oaspeților nepoftiți o ambuscadă de pomină. A ajuns armata polonă lîngă codrii Cosminului. Un mic detașament de moldoveni înarmați cu bîte și spade i-a atacat pe polonezi, provocîndu-i să intre în pădurea-capcană. Aceștia din urmă, înarmați pînă-n dinți, în zale și arme performante, pierzînd orice perspicacitate logică, s-au avîntat după ei în desișurile necunoscute.

S-a început un măcel terifiant. Au început să cadă peste polonezi pietroaie și trunchiurile de copaci din timp tăiate. Armura grea nu le permitea nobililor polonezi să manevreze în aceste condiții. Erau doborîți cu ușurință de pe cai și căsăpiți doar cu ghioagele țăranilor moldoveni. Mare panică s-a produs în oastea poloneză, speriați, ei au încercat să se salveze, grăbindu-se să revină la intrarea în codru, dar acolo deja îi aștepta Ștefan cu grosul oștirii sale, care le-a barat calea. Practic, marea majoritate a armatei poloneze a fost nimicită în codrii Cosminului. A reușit să evadeze din această ambuscadă doar cavaleria, care-l proteja pe regele polonez și nu a intrat în pădure.

Oastea moldovenească a reușit să captureze întreg arsenalul militar modern cu care fuseseră echipată armata polonă, la care se mai adăugau trei steaguri militare ale regiunilor Cracovia, Lvov şi Sandomir, nouă steaguri provinciale și o serie de stindarde ale familiilor nobiliare. Lucrul dat ne vorbește că cei mai de vază reprezentanți ai acestor familii nobiliare au rămas să zacă pe cîmpul de luptă. S-a încercat să se vină în ajutorul regelui, fiind organizat un regiment al cavaleriei din Mazovia. Vornicul Boldur reușește să-i oprească în satul Lențești și în lupta care avu loc în această localitate, practic, a fost măcelărit restul armatei poloneze.

Ștefan cel Mare îl ajunge pe Ioan Albert la Cernăuți și-i nimici și restul forțelor care-l însoțeau. Așa că Ioan Albert reuși să se întoarcă în patria sa înfrînt rușinos și doar cu cîțiva ostași din cei care-l însoțiseră. Floarea nobilimii și armatei poloneze rămase pentru totdeauna în codrii Cosminului.

Un an mai tîrziu, la 1498, Ștefan, drept răzbunare, atacă Polonia devastînd satele și orașele din Galiția. Doar grație intervenției regelui Ungariei s-a reușit să se tempereze elanul de răzbunare al voievodului. La 1499, a fost încheiat un tratat de pace între Moldova și Polonia prin intermediul căruia era înlăturată suzeranitatea poloneză.

Diana EŢCO, doctor în istorie