Sîntem inseparabili de invidie. Cum e ceapa inseparabilă de aroma sa. Iese prin toți porii.

Nu vorbesc de noi doar, e valabil pentru toată lumea. Ni se trage din arhaică vechime.

Dacă analizăm lucrurile din punct de vedere antropologic, constatăm că invidia a avut un rol social însemnat, de menținere a echilibrului între indivizi. Cel care obţinea mai multe resurse, hrană, femei, pămînt, era imediat invidiat în mod colectiv şi supus unei presiuni sociale din partea celorlalţi membri ai tribului. Era impus să fie și el „ca oamenii”, ca restul.

La populaţia Maori din Noua Zeelandă există practica numită „muru”, ceea ce înseamnă „a prăda”, cînd membrii grupului găsesc un pretext pentru a-i ataca pe cei care au o proprietate mai mare. Nu doar surplusul de resurse, ci orice abatere de la norma vieţii zilnice, orice exprimare a individualităţii, pînă şi un accent deosebit constituie pentru comunitate un motiv suficient pentru a-l ataca pe respectivul individ şi a-i prăda averea.

Curios este că cei atacaţi nu prea se apără, ci se lasă prădaţi, ca mai apoi ei înşişi să participe la prădarea altor indivizi „înavuţiţi”; drept urmare a acestei practici, proprietatea nu este niciodată acumulată în mîinile unui număr restrîns de indivizi şi se păstrează o simetrie socială care îi convine majorităţii. Just, nu? Dar datorită acestei practici, poate, ei încă mai trăiesc și azi în colibe.

O fi invidia un instrument de echilibru social, dar de departe nu e un sprijin pentru dezvoltarea societății. Invidia este totuși mai curînd o frînă decît o condiție a progresului. E un plafon care-i impune pe toți să fie egali cu norma medie, deci cu mediocritatea. E o invenție tribală și aici îi stau limitele utilității.

Colectivitățile care au avansat cultural și economic, au încercat în fel și chip să reducă efectele toxice ale invidiei și ale gesturilor subversive printre membrii lor. Se spune că pitagorienii se rugau cu voce tare, ca nu cumva cineva să transmită gînduri rele despre aproapele său. Se știa că omul e pizmaș, și nu era bine.

La germani există cuvîntul „schadenfreude”, care înseamnă „plăcerea de a vedea nenorocul altuia”. Fără plăcerea asta, ne-am mai uita la știri și am mai asculta bîrfe? Dar iată că germanii au reușit cumva să depășească strîmbătățile și smintelile induse de invidie.

Nu știu cît de departe am fi ajuns noi ca popor, dacă această trăsătură nu ne-ar fi fost atît de tipică; cert este că ne-am fi realizat mai mult din potențialul și talentele noastre. Se pare că invidia ne-a afectat mai mult decît pe alții, iar istoria sau mentalitatea nu ne-au permis să-i neutralizăm eficient impactul negativ.

Ion Druță scrisese în unul dintre eseurile sale că invidia ar fi „cel mai ieftin material de construcție din Moldova”. Druță a avut în vedere că invidia permite să fie țesute diferite zvonuri, legende și să fie hărțuiți anumiți oameni. Iată așa zestre națională moștenim de la o generație la alta.

Constantin Noica a dat o sentință și mai dureroasă: „Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă ești fericit”. Ce observație paradoxală, dar oare nu-i și adevărată?...

De altfel, dincolo de invidie, nouă ne este proprie o atitudine incoerentă în raport cu ceilalți, o dedublare socială. Succesul vecinului ne impacientează, nu-l suportăm dacă-l vedem fericit. Dar nici nu-l respectăm dacă e umil și mediocru. Și ne enervează dacă e ursuz și nemulțumit de viață. Reiese că nici înavuțirea unora nu ne place, nici aspectul de sărăntoc al altora. Curat tribal...

Invidia e o dovadă a succesului, e chiar un stimulator al îndîrjirii și al ascensiunii, vor spune unii creatori sau lideri sociali. Dar numai cît timp intrigile nu sînt peste puterile de afirmare ale unui om, or, adeseori intrigile frîng rezistența oamenilor de creație, îi doboară. Puțini dintre ei au „piele de rinocer”.

Este mai bine să fii invidiat decît compătimit, spuneau, la rîndul lor, latinii. O fi, într-adevăr, un motiv de satisfacție faptul că ești invidiat, dar numai atît timp cît nu ești și obstaculat în ceea ce faci, atît timp cît invidia nu ia forma unor calomnii înjositoare.

Oricum o dai, invidia asta macină temelia noastră, o erodează. Și ne menține acolo unde sîntem.

Dorian FURTUNĂ