Săptămîna trecută, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) Moldova a făcut public Raportul Naţional de Dezvoltare Umană pentru anii 2015-2016. Datele enunţate în document sînt alarmante şi pe alocuri chiar periculoase. Pentru că dacă lăsăm deoparte limbajul cifrelor, raportul avertizează că satele noastre încet-încet se pierd.

Raportul PNUD indică un mare decalaj dintre sate şi oraşe la nivel de sărăcie. Potrivit autorilor, inegalitățile sînt amplificate și de accesul limitat la servicii comunale de calitate în localitățile rurale. În lipsa unei creșteri economice resimțite de locuitorii satelor, doar remitențele sînt cele care asigură consumul. Raportul mai constată că rata sărăciei la sate este de 19 la sută, în timp ce ponderea la orașe este considerabil mai mică, respectiv 5 la sută.

Dezvoltarea umană nu se limitează doar la venituri, ci presupune și acces la servicii de bază. În mediul rural, 8 din 10 fîntîni sînt poluate. Doar 43 la sută din locuitorii satelor au acces la servicii de alimentare cu apă potabilă, față de 90% dintre cei din mediul urban. Astfel, cele mai sărace pături ale populației cheltuiesc în medie pînă la 15 la sută din venitul disponibil pentru a-și permite servicii de alimentare cu apă potabilă și canalizare de standard minim, pentru care costurile sînt prea mari. Inegalități există și la capitolul accesului la serviciile publice a persoanelor cu dizabilități. Peste 70 la sută dintre instituțiile publice nu sînt echipate cu rampe de acces.

Acestea sînt statistici, desprinse din raport. Acum explic fără cifre care pot plictisi. Un prieten de-al meu locuieşte într-un sat din raionul Ştefan Vodă, considerat o localitate prosperă faţă de alte sate din Moldova, ajunse la un nivel jalnic de tot. Familia amicului se descurcă binişor, pentru că nimeni în acea casă nu se fereşte de lucru şi are asigurat un nivel de trai poate chiar mai bun decît unii din oraşe. Numai că în ultimul timp tot mai des îl aud cu idei de plecare din sat, deşi îi place acolo şi trăieşte chiar bine. Numai că îi cresc băieţii şi el începe a se gîndi ce studii le dă, bazele cărui viitor le pune. Nu că ar fi pretenţios şi desconsideră munca pedagogilor de la sat, problema e că aceşti pedagogi nu sînt. În gimnaziul local un specialist poate preda şi 3-4-5 obiecte. Or, ca urmare a acestor studii copilul nu va cunoaşte bine nici o disciplină. Deci, dacă înainte se spunea că de la sat fug doar cei lenoşi care se tem de lucru, acum din sate se pleacă pentru a supravieţui. S-au cam schimbat proverbele cu „fruntaş la sat şi coadă de topor la oraş”.

Acelaşi raport recomandă orientarea politicilor și strategiilor spre dezvoltarea clasei de mijloc, pentru că aceasta reflectă o categorie mare de populație, care ar avea acces la servicii de calitate, ceea ce ar contribui la o dezvoltare umană durabilă. Bună idee, numai că din ce, unde şi cum să se dezvolte acea clasă de mijloc. Pentru că eventualii reprezentanţi ai clasei de mijloc de la noi demult au plecat ori stau pe valize sau aşteaptă să le vină paşaportul românesc. Iar mulţi din sătenii care au mai rămas se usucă de băutură şi degradează, pentru că apeduct n-au în sat, în schimb baruri sînt în toată mahalaua şi funcţionează pentru că din cîte s-a văzut mai sus remitenţele asigură practic tot consumul.

Asta am constatat, acum s-ar cere soluţii, da. Eu cred că este nevoie în primul rînd de ridicat nivelul instruirii la sate. Dacă şcoala sătească va funcţiona, atunci vom reveni la indiciile de altădată. Nu trebuie să se uite că o localitate există atît timp, cît există acolo şcoală, primărie şi biserică. Pe noi ne interesează în primul rînd şcoala.

Lilia GRUBÎI