A "înviat" prin puterea minţii şi a ajuns subiect de New York Times

Poate că aţi auzit poveşti despre maeştri yoghini care sînt capabili să-şi controleze respiraţia şi chiar bătăile inimii, unii dintre aceştia putînd sta în meditaţie pentru perioade foarte mari de timp, fără să aibă nevoie de apă sau mîncare.

Printre dintre cei mai celebri yoghini din India secolului XIX-lea era Sadhu Haridas, un fakir renumit despre care se spunea că stăpîneşte arta de a se întoarce la viaţă şi după cîteva luni de stat îngropat sub pămînt. O relatare apărută într-un articol al New York Times în 22 August 1880 dezvăluie o poveste fascinantă care îi are ca principali protagonişti pe fakirul Haridas şi Maharajul de Punjab, Ranjit Singh.

Maharajul auzise de existenţa unui fakir care trăia în munţi şi care, datorită capacităţii sale de a-şi controla corpul şi energia vitală a acestuia, se putea lăsa îngropat într-o condiţie de moarte aparentă pentru o perioadă determinată de timp, fără însă a înceta să trăiască, după care era capabil să revină din nou la viaţă.

Pentru Maharaj acest lucru părea absolut imposibil. Pentru a se convinge, a ordonat ca fakirul să fie adus la curte şi l-a obligat pe acesta să-i demonstreze că poate să facă acest lucru pentru a se vedea dacă era sau nu o înşelătorie la mijloc.

Cu cîteva zile înainte de înmormîntare, fakirul a ţinut o dietă cu lapte, iar în ziua cînd urma sa fie îngropat, în loc să ia nutrienţi sau diverse suplimente alimentare, acesta a înghit o fîşie de pînză de circa trei degete mărime după care a scos-o imediat la loc, procedeul fiind realizat pentru a-şi curăţi stomacul. Ulterior fakirul şi-a închis toate deschiderile corpului cu ceară aromată, şi-a dat limba pe spate şi şi-a încrucişat mîinile pe piept, după care a intrat într-o stare de moarte aparentă, oprindu-şi respiraţia şi bătăile inimii.

Cînd orice scînteie de viaţă păruse că l-a părăsit, acesta a fost învelit în pînza pe care stătea. Totul se petrecea în prezenţa Maharajului, a nobililor care îl asistau, precum şi a unui număr de medici francezi şi englezi. Corpul a fost apoi depozitat într-o cutie de lemn pe care Maharajul şi-a pus sigiliul şi a fixat, cu propriile mîini, un lacăt mare. Cutia a fost dusă şi îngropată în grădina ce aparţinea ministrului Rajah Dhyan-Sing. A fost plantat orz deasupra locului şi a fost construit în zid în jurul acestuia, iar santinele aveau ordin să păzească locul zi şi noapte.

Potrivit relatării căpitanului Osborne, în a 40-a zi cînd cutia în care era fakirul a fost scoasă din pămînt şi deschisă, omul a fost găsit rece şi ţeapăn, exact cum era atunci cînd a fost îngropat. Corpul fakirului a fost spălat cu apă caldă, masat şi în scurt timp acesta s-a întors la viaţă, spre surprinderea tuturor celor prezenţi.

New York Times citează micul pamflet al lui Sir Claude Wade, publicat în 1837, anul în care a avut loc această întîmplare.

"Am fost prezent la Curtea lui Ranjit Singh cînd Fakirul menţionat de onorabilul capital Osborne a fost îngropat pentru 6 săptămîni, şi deşi am ajuns cu cîteva ore după înhumare, şi în consecinţă nu am fost martor la acea parte a fenomenului, am avut însă chiar mărturia lui Ranjit Singh, precum şi a unora dintre cei mai credibili martori de la Curte, potrivit cărora fakirul a fost înmormîntat în faţa lor. Şi ţinînd cont de faptul că am fost personal prezent cînd a fost deshumat şi readus total la o stare de perfectă vitalitate, şi am stat într-o poziţie atît de apropiată de el încît pare imposibilă orice formă de decepţie, este credinţa mea sinceră că nu există nici o înţelegere secretă în virtutea căreia să se fi putut produce lucrurile extraordinare la care am fost martor. Voi expune pe scurt ceea ce am văzut, pentru a-i lăsa pe ceilalţi să cîntărească prin intermediul mărturiei mele dacă poate fi detectată prezenţa vreunei înşelăciuni.

La timpul stabilit pentru dezgropare, l-am însoţit pe Ranjit Singh la locul unde se afla fakirul, într-o clădire pătrată numită barra durra, aflată în mijlocul uneia dintre grădinile învecinate Palatului din Lahore, cu o verandă deschisă de jur împrejur, avînd o cameră închisă în centru. Cînd a ajuns acolo, Ranjit Singh, care era acompaniat de toată Curtea sa, a coborît de pe elefant şi m-a chemat să examinăm clădirea pentru a se convinge că aceasta era închisă precum a lăsat-o. După examinare, oamenii lui Singh au săpat pentru a ajunge la intrarea în încăpere, iar unul din ofiţeri a rupt sigiliul şi a deschis lacătul. Cînd a fost deschisă uşa nu se vedea nimic decît o cameră întunecată.

Am coborît cu Ranjit Singh şi cu un servitor de-al fakirului şi am găsit cutia de lemn în care era acesta, a cărei deschidere avea de asemenea un sigiliu şi un lacăt pe ea, similare cu cele de la intrarea în încăpere. După ce am deschis-o, am găsit o persoană înfăşurată în pînză albă. Servitorul fakirului şi-a băgat mîinile în cutie, a scos persoana afară, a închis uşa cutiei şi a pus-o cu spatele rezemat de aceasta, exact cum stătea şi înăuntru.

Încăperea era atît de mică încît trebuia să stăm pe vine în faţa corpului şi atît de aproape de el încît îl atingeam cu mîinile şi genunchi. Servitorul a început apoi să toarne apă caldă peste acesta, însă cum obiectivul meu era să văd dacă au fost utilizate practici de înşelăciune, i-am propus lui Ranjit Singh să deschidem pînza să avem o vedere perfectă a corpului pînă să fie desfăşurate orice metode de readucere la viaţă.

Cînd am făcut asta, am descoperit că picioarele şi mîinile copului erau veştejite şi ţepene, faţa rotundă şi capul lăsat pe umăr precum cel al unui cadavru. L-am chemat apoi pe doctorul care mă însoţea să coboare şi să inspecteze corpul, ceea ce a şi făcut, dar nu a descoperit nici un puls în zona inimii, a tîmplelor sau la braţe. Exista cu toate acestea o căldură în regiunea creierului pe care nici o altă parte a corpului nu o avea.

Servitorul a început atunci să toarne apă caldă pe el şi să-i relaxeze gradual braţele şi picioarele din starea rigidă în care se contractaseră, Ranjit Singh luînd piciorul drept şi eu pe cel stîng pentru a ajuta la masarea acestora. Servitorul a amplasat o turtă caldă de grîu, de circa jumătate de centimetru grosime, deasupra capului acestuia – un procedeu pe care l-a repetat de două sau de trei ori. Apoi i-a scos ceara şi bumbacul amplasat în nări şi urechi şi i-a deschis gura cu dificultate băgîndu-i un cuţit între dinţi. În timp ce-i ţinea maxilarul deschis cu mîna stîngă i-a scos limba afară cu mîna dreaptă, însă limba s-a întors de cîteva ori în poziţia curbată spre cerul gurii în care se aflase, pentru a închide esofagul. După care acesta i-a frecat ochii cu ghee (unt indian) pentru cîteva secunde, pînă cînd a reuşit să îi deschidă.

După ce turta a fost aplicată pentru a treia oară deasupra capului, corpul s-a convulsionat violent, nările s-au umflat cînd respiraţia a revenit, iar membrele au început să-şi revină la mărimea naturală, dar pulsul era încă de-abia perceptibil. Servitorul i-a pus atunci nişte ghee pe limbă şi l-a forţat să o înghită. După cîteva minute pupilele s-au dilatat i şi-au recăpătat culoarea naturală. Atunci cînd Fakirul l-a recunoscut pe Ranjit Singh, care stătea lîngă el, l-a întrebat cu o voce joasă, de-abia perceptibilă: „Mă crezi acum?”. Ranjit Singh i-a răspuns afirmativ şi i-a dăruit fakirului un colier din perle şi o pereche superbă de brăţări de aur şi bucăţi de mătase şi muslin, şi şaluri, formînd ceea ce se numeşte un khelat, care este în mod uzual oferit de Prinţul Indiei persoanelor distinse.

Vă mărturisesc aparenta incredibilitate a faptului că un om îngropat de viu a supravieţuit testului, fără mîncare sau apă. Indiferent cît de incompatibil este acest lucru cu cunoştinţele noastre de fiziologie, sînt determinat să mă declar convins de faptele pe care le-am enunţat, indiferent cît de imposibilă pare existenţa lor altora".

La rîndul său, Claude Wade, un rezident britanic la curtea Maharajahul, a precizat: "Din momentul în care cutia a fost deschisă pînă la recuperarea vocii fakirului, nu a durat mai mult de o jumătate de oră; şi în altă jumătate de oră, fakirul a vorbit cu mine însumi şi alţi în mod liber, deşi cu o voce slabă, ca o persoană bolnavă. Apoi l-am lăsat, convinşi că n-a existat nici o înşelăciune sau complicitate în cadrul expoziţiei pe care am văzut-o"

Ministrul Rajah Dhyan-Sing l-a asigurat pe un prieten de-al său că acelaşi fakir, pe nume Haridas, a fost îngropat pentru o perioadă de 4 luni în munţii din Jummoo. În ziua înmormîntării el şi-a ras barba şi cînd a fost scos faţa lui era la fel de netedă precum atunci cînd a fost rasă.

Robert GEORGESCU
Obiectiv.info