Zilele trecute m-am întreţinut cu un amic, angajat al unei instituţii de stat, cunoştinţa fiind în exclusivitate bazată pe relaţii de serviciu. Un băiat tînăr, deştept, competent, profesionist, care a reuşit să realizeze nişte proiecte foarte valoroase. Ştiindu-l de felul lui optimist şi mereu pus pe fapte mari, la un moment dat îl surprind altfel, apatic, absent şi trist, parcă i-ar fi tăiat cineva aripile. Înţeleg că e abătut din cauza unor impedimente ce i se tot pun la lucru – invidia, ranchiuna, oftica şi rînza rămîn a fi nişte atribute de forţă ale moldovenilor. În context, îl întreb ce-l ţine aici, mai ales cu aptitudinile şi capacităţile lui. Că e tînăr, nu e legat încă de careva obligaţiuni matrimoniale, e foarte bine pregătit şi în orice ţară ar fi smuls cu mîini şi picioare. Ca să aud: „eu am venit de la un salariu de vis din UE ca să mă implic şi să fac ceva, iar acum nu ştiu… şi îmi vine foarte greu”. Sincer, mi-a stat ruşine de mine, pentru întrebarea pusă, şi silă pentru circumstanţele care au reuşit să aducă la această stare băiatul cu pricina. Una ştiu bine că dacă pleacă, pierderea va fi mare, şi mi-am mai amintit ceva.

Pe vremea cînd eram elevă, în clasa mea istoria era predată de o „ovreică bogată, îndestulată şi cu neamuri la Ierusalim”. Că aşa era caracterizată Asia Erimilovna prin partea locului. O dameză ajunsă la o anumită etate, de un metru jumătate atît în înălţime, cît şi în lăţime, soţie de un mare şef din „tîrguială” îmbrăcată doar cu ţoale de la croitor personal şi cu foarte mult aur pe ea. Aur scump şi greu, pietre preţioase de-ţi părea că neamurile nu-s la Ierusalim, ci stăpîni pe zăcămintele din Iakutia.

Din cauza (că nicidecum nu pot zice datorită) „ovreicei” istoria era pentru noi „cel mai uşor obiect”, deoarece la această disciplină puteam face orice ne poftea sufletul şi ne trecea prin cap. Unii citeau, alţii îşi făceau temele pentru alte lecţii, băieţii jucau cărţi sub bancă, cineva mînca, croşeta etc. etc., nenoroc era doar pe capul colegului care în acea zi trebuia să citească cu glas tare din manual următorul paragraf. Iar Asia Erimilovna dormita. Pe bune! Cu mintea de azi presupun că nu-i loc aici de mare haz şi că sigur era vorba de vreo problemă de sănătate legată de obezitatea excesivă. Dar tot cu mintea de azi mai înţeleg că pe lîngă sănătatea şubrezită de delicatese rare şi alese, salamuri deficitare şi chiftele cu usturoi, „ovreica” era preocupată în ultimul rînd de nivelul nostru de cunoaştere a istoriei. Nu că n-ar fi avut destule studii sau cunoştinţe. Vai! Ce perfect instruită era şi ce minte strălucită avea Asia Erimilovna – mai rar! Ştiu pentru că rareori îi venea muza şi ne povestea chiar ea tema (sau mai aveam noroc de cîte vreun „control frontal” prin şcoală şi atunci era mare tărăboi). Şi azi îmi amintesc cît de interesant ne-a lămurit Răscoala lui Garibaldi sau Consiliul lui Kutuzov de la Fili… Un spectacol genial al unui singur actor, o frumuseţe de ore ascultate cu gura căscată!

Dar asemenea plăceri erau rare de tot. Or, azi se pare că îmi pot explica fenomenul: era sfîrşitul anilor 80, era perioada cea cu „перестройка”, „гласность” şi democraţia gorbaciovistă, iar hotarele care mai înainte păreau ferecate pe vecie pentru evreii din URSS începuse a-şi slăbi lacătele. Reprezentanţii diasporei emigrau în masă. Spre ducă la patria istorică îi stăteau gîndurile şi Asiei Erimilovna, nu la calitatea cunoaşterii de către noi a istoriei. De fapt aşa şi s-a întîmplat pînă la urmă şi din cîte am aflat mai tîrziu „kilele” de aur nu erau un moft. În inele şi cercei se transformau banii: la ce-i trebuiau Asiei Erimilovna în Israel ruble sovietice?

Doar în ultimul an de şcoală am fost luaţi în mîini bune, dar fără mare folos. Breşa formată pe parcursul mai multor ani aşa şi n-a putut fi reparată. Păcat. Nimeni din promoţia noastră nu a mers mai departe la o facultate de istorie. Deşi am avut nişte colegi foarte promiţători în acest sens. Numai că au rămas nişte autodidacţi. Dat fiind faptul indiferenţei „ovreicei”, pasiunea mai multor băieţi pentru istorie aşa şi a rămas la nivelul romanelor de Dumas, Pikul, Sienkiewicz sau altele ce puteau fi găsite în librăriile sovietice.

Mă apucă dracii uneori cînd îmi amintesc de „istoria” mea din şcoală. Mai ales dacă iau lucrurile în comparaţie cu alţi profesori care pe la sfîrşitul lecţiilor arătau ca nişte pietrari albi de cretă şi încă fără voce după ce 45 de minute se desfăceau la tablă ca măcar 2-3 elevi să-i înţeleagă pînă la urmă. Două-trei perechi de ochi interesaţi era suficient ca profesorul neindiferent să-şi pună sufletul în faţa clasei, chiar dacă ştia că pentru ceilalţi 20 de inşi munca lui e „foaie verde”.

Dar şi mai tare mă învineţesc cînd văd azi foarte mulţi compatrioţi care au un comportament şi o atitudine faţă de această ţară şi societate de parcă ar fi Asia Erimilovna care trăia aici (şi nu rău), dar cu gîndurile, aspiraţiile, ideile şi planurile era în Ţara Făgăduinţei. Azi, cînd hotarele sînt demult deschise în toate direcţiile şi banii nu mai trebuie schimbaţi în cercei, această situaţie e mult mai gravă şi neplăcută. N-am nimic de spus în privinţa celor care au plecat din Moldova sau intenţionează s-o facă, numai că ţara asta chiar dacă nu-i cea a Făgăduinţei, dar nu-i nici o gară de tranzit în care îţi aştepţi trenul dorit. Şi cei care rămîn acasă nu-s nici proşti, nici neghiobi, nici tîmpiţi. Un pic bolnavi, da, dar nu de cap, ci de un fel de dor inexplicabil, un fel de patriotism incurabil, cînd alegi lăturile de acasă pentru că încă tot crezi că le poţi transforma în apă de izvor. Şi cel mai straşnic ce se poate întîmpla că cei alde Asia Erimilovna, care se aranjează bine oriunde, îi pot sugruma, le pot nimici tot elanul celor cum este prietenul meu. Lux nepermis în condiţiile cînd mai toţi stau cu gîndul la plecare şi se găseşte unul să vină ca să facă ceva de real folos.

Lilia GRUBÎI