IN CAUTAREA LUI DUMNEZEU

Poporul nostru sărbătoreşte Paştele. Bine, credincioşii e clar de ce, dar şi ateii deloc nu se dau la o parte de la cozonac şi ouă roşii. Sărbătoarea de Paşte are miros, gust şi atmosferă, care ne sînt cunoscute şi plăcute de cînd eram mici. Este ceva în această sărbătoare, legat de frageda copilărie, de speranţe şi dragoste. Solemnitatea solemnităţilor şi miracolul miracolelor! Numai icoana „Coborîrea la iad a lui Isus Hristos” cît face: subiect măreţ şi sublim, Hristos cu hainele fluturînd ca aripile, sfarmă porţile Iadului, care I se aştern sub picioare în formă de crucifix, cei drepţi jubilează, iar Diavolul e înfrînt…! Biserica este nu doar rădăcina culturii naţionale, ci şi apogeul ei, iar oamenii noştri cu smerenie primesc orice lovitură. „Totul e în voia Domnului!”, „Domnul ne are în pază”, etc etc. Uneori mi se pare că Isus n-a fost evreu, ci moldovean, asta judecînd după tendinţa sa maniacală de a se arunca în suferinţă şi a se jertfi. Dar îndrăznesc să spun că la ora actuală moldovenii sînt, poate, cei mai adevăraţi creştini din lume. Pentru că doar noi dintre celelalte popoare avem parte şi de exod masiv, dar şi de suferinţă fără de sfîrşit.

Am trecut prin diferite perioade de timp, mai aproape sau mai departe de Dumnezeu, pe care fiecare îl concepem şi-l percepem cum putem şi cum ştim. Eu în copilăria mea am mers la sfinţit pască (la Căuşeni i se spune pască şi la cozonac) de cîteva ori, împreună cu buneii, care erau nişte autorităţi incontestabile în ochii mei, poate mai mult decît părinţii. Feeria acelor nopţi ale Învierii o resimt pînă în prezent: un amestec de minune, plăcerea de a merge într-un timp neobişnuit, într-un loc la fel de neobişnuit, toate cu ceva frică (să nu mă vadă cineva de la şcoală, că se scotea la tabla de ruşine pentru aşa ceva), cu senzaţie de taină şi apartenenţă la ceva misterios şi important (nişte autorităţi incontestabile ca buneii mei nu puteau face ceva oprit sau urît!). Azi, copiii mei merg la biserică deschis, cu mîndrie, cu dorinţă, interes, plăcere, cu pietate şi respect, conştientizat, iar eu învăţ de la ei multe lucruri, de care am fost privată la vîrsta lor.

Oare să se schimbe situaţia? Şi poporul, încet-încet, prin efort, să ridice capul şi să îndrepte spatele? Să revină la adevăratele valori, să revină cu picioarele pe pămînt, unde cresc vii, livezi, păduri şi curg rîuri? Şi Dumnezeu să-şi aibă locul lui prin importanţa sa spirituală, însă să se ştie că, da, el ne ajută, întinde mîna, dar asta nu înseamnă că omul trebuie să renunţe la luptă. Nu pune Dumnezeu mila, pînă omul nu pune mîna, pînă nu va încerca cu genunchii şi coatele asprimea vieţii. Dacă omul, poporul, nu-şi va dori şi nu-şi va conştientiza necesitatea mîntuirii, Dumnezeu nu-l va ajuta. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere, nu-i aşa? Omul e zămislit după chipul lui Dumnezeu, deci are voinţă, altminteri, ar fi un robot, mecanism, mascotă.

Mai mulţi ani în urmă, întorcîndu-mă de la părinţi de la sărbătorile pascale, într-o gară, am avut de urmărit o scenă. Am mai scris despre asta, dar îmi amintesc mereu de situaţia respectivă şi nu strică să o mai reproduc. Un bărbat petrecea o fată, probabil fiica. Foarte drăguţă la chip, cu o tunsoare modernă şi aranjată, îmbrăcată stilat şi cu gust, dar schiloadă, pitică, undeva de vreun metru înălţime şi desfigurată, purtîndu-şi în cîrje picioarele încălţate în nişte pantofiori de păpuşă mare. Locul, unde mă aflam mi-a permis s-o urmăresc pe îndelete. Toată făptura ei era o clară bătaie de Dumnezeu, numai de el ştiută pentru ce sau a cui păcate. Iar această mutilare de corp, ambalată într-o ţinută modernă şi de firmă, stîrnea pe lîngă milă şi compasiune şi un fel de zîmbet jalnic. Senzaţii ce au durat exact cîteva clipe, pînă cînd nenorocita nu s-a întors cu faţa şi i-am văzut ochii! N-am mai văzut niciodată aşa ochi şi o aşa privire! Semeaţă, mîndră, profundă, deşteaptă, curajoasă, optimistă! Nişte ochi, din care am înţeles imediat că fata îşi dă seama perfect de situaţia sa, dar s-a resemnat, a găsit puterea necesară să ierte, să se împace şi să TRĂIASCĂ! Demnitatea cu care se ţinea şi se purta m-a făcut să nu-i mai observ straşnicul defect fizic. Am început să-i admir trăsăturile inteligente ale feţei, iar acea pereche de ochi m-a urmărit încă mult timp. Aş putea presupune că e un om împlinit, că în măsura posibilităţilor a făcut carte şi în ciuda stării ei îşi cîştigă pîinea, are prieteni, are grijă de ea, de cum arată, chiar dacă cu greu mi-aş închipui să iasă undeva la vreo petrecere cu prieteni. Poate lucrează cu traduceri, poate cu programe de calculator, nu ştiu, sînt doar nişte presupuneri de-ale mele. Altceva aş remarca. Gîndesc că fata cu pricina este un exemplu de om care l-a găsit pe Dumnezeu, a crezut în el şi s-a dat pe mîna lui, în loc să se înrăiască şi să-i poarte pică pentru înfăţişarea pe are i-a dat-o. În acea gară, cu lume multă care era în deplasări cu Hristos a Înviat, fata era ca o lumină, ca o nădejde şi un semn de adevărată credinţă, în care s-a investit şi multă muncă.

Hristos a Înviat! Hristos să ne fie de folos! Am auzit foarte des aceste urări de sărbători. Vreau să ne fie de folos, măcar ca acestei fete dintr-o autogară provincială.

Lilia GRUBÎI

Socialmai mult
17.08.17 - 16:32
17.08.17 - 15:01
17.08.17 - 14:55
17.08.17 - 14:48
15.08.17 - 16:24
15.08.17 - 12:32
10.08.17 - 15:01
08.08.17 - 19:58
08.08.17 - 16:18
08.08.17 - 16:00
08.08.17 - 15:52
08.08.17 - 15:00
08.08.17 - 14:32
08.08.17 - 14:02
08.08.17 - 13:30
08.08.17 - 13:27
07.08.17 - 15:32
07.08.17 - 14:55
07.08.17 - 14:47
07.08.17 - 14:34