Doar pe vremea URSS şi RSR era posibilă. Atunci exista autoritate indiscutabilă

Autor: Mihai CONŢIU

Orice supoziţie are dreptul la viaţă, mai ales atunci cînd emiterea ei se bazează pe fapte, timpi istorici bine determinaţi sau realităţi logice, mai mult decît plauzibile. Comparînd perioadele de pînă în anii 1989-1991 şi de după aceşti ani, trebuie să recunoaştem că şansele unirii Basarabiei cu România erau cu mult mai mari decît cele de acum.

În contextul în care socialismul, comunismul li se părea a fi etern liderilor vremii, cedarea Basarabiei de URSS părea mult mai credibilă decît restituirea de către Kremlin a Tezaurului românesc. Atunci autoritatea liderilor era incontestabilă, era religie de stat, ca-n orice dictatură, iar deciziile acestora se aplicau cu stricteţe, în condiţiile inexistenţei unei competiţii democratice de cîştigare a Puterii în stat. Oare nu hazardul istoric, „înţelegerile tovărăşeşti” dintre Nikita Hruşciov şi liderul fostei Republici Populare Române au dus la retragerea armatei ruse, în 1958, de pe teritoriul românesc? Oare cîţi români ar fi cunoscut limba rusă şi ar fi vorbit ca moldovenii dacă nu era acea retragere?

Pe de altă parte, rezistă şi convingerea că Hruşciov a făcut această concesie deoarece avea încredere deplină în Puterea comunistă din România acelor timpuri, care era mai sovietică decît sovieticii. Ruşii aveau Siberia, Gulagul, noi, românii, aveam Canalul, temniţele de la Sighet, Aiud, Rîmnicu-Sărat, Piteşti etc. şi „reeducările” din acestea. În temniţele româneşti de atunci a fost infinit mai multă suferinţă decît în Gulagul sovietic.

Revenind la chestiunea unirii celor două state, lucrurile s-au complicat enorm după anii 1990-1991, atît de mult încît politicienii n-au curajul s-o recunoască, preferînd, în schimb, să exploateze acest deziderat în context strict electoral, în propriul lor interes.

Liderii, clasa politică...

Începînd cu 1990-1991, românii şi moldovenii din R. Moldova nu au avut parte de lideri politici charismatici profunzi şi devotaţi unei reale cauze naţionale, iar asta cu atît mai puţin la Chişinău. Pe cei din România îi ştim – aşa-zisele charisme ale lui Iliescu şi Petre Roman erau doar etichete pentru sedus prostimea buimacă şi abrutizată; timpul şi timpurile i-au dus în Occident împotriva voinţei lor intime. La Chişinău, curentul unionist, pro-românesc era probabil de dimensiunile la care era cel monarhist în România acelor ani, adică de vreo sută sau două de oameni.

Odată cu apariţia R. Moldova pe harta lumii, liderii politici de la Chişinău au fost capturaţi de satisfacţia măgulitoare de a fi preşedinţi de ţară, prim-miniştri etc., demnităţi ce nu le-ar fi fost accesibile într-o eventualitate unire cu România. Puteau, cel mult, iar asta la începuturi, să deţină o demnitate trecătoare, tranzitorie de ceva similar unui guvernator regional. Pînă şi pentru ocuparea posturilor de deputaţi şi senatori ar fi avut mult de luptat cu cei trimişi în teritoriu de la Bucureşti, aşa cum se întîmplă şi acum în multe provincii din România.

„Idealul” unirii cu România s-a păstrat pînă astăzi în aceleaşi tipare desuete, depăşite  şi nefuncţionale ale paşoptismului din prima jumătate a secolului al XIX-lea. O dată ajunşi în „sanctuarul Puterii”, pînă şi cei mai „înverşunaţi” unionişti descoperă realităţi de care nu aveau habar în timpul cînd erau în opoziţie, iar secvenţialul Mihai Ghimpu este un exemplu cît se poate de ilustrativ. Nici Alexandru Tănase, adept fervent al proromânismului de miting, preşedinte al Curţii Constituţionale, nu  spune că nu este nevoie de o asemenea instituţie la Chişinău pentru că există deja una la Bucureşti...

Oricît ar părea de neplăcut pentru unii, realitatea vulgară este aceea că „unionismul” este o industrie politică electorală de făcut bani, de care beneficiază o „castă” care „a privatizat” de mult acest segment.

Unirea în UE?

Din cîte am sugerat şi constatat, unirea R. Moldova cu România nu este posibilă nici pe departe în contextul şi imaginaţia exaltaţilor neinformaţi care reclamă această „necesitate” din stradă, pe forumuri etc. Care R. Moldova să se unească cu România? Doar Chişinăul? Dar Găgăuzia, Transnistria, Bălţi? Presupunînd că, totuşi, s-ar întîmpla acest lucru, ar merita această unire în condiţiile în care României i s-ar răpi de către Ungaria chiar inima ţării – Harghita, Covasna şi Mureş? Fiţi siguri că sfîrtecarea Ardealului românesc s-ar face în cel mai democratic mod european!

Ştiu promotorii de aici ai unirii celor două state căror interese slujesc fără să aibă nici cea mai mică idee? Fireşte că nu ştiu! Alta era dacă R. Moldova, începînd cu 1991, s-ar fi consolidat, omogenizat ca stat unitar şi ar fi fost ajutată concret şi de România în acest sens! Nu-i aşa că doar în astfel de condiţii se putea vorbi serios despre UNIRE? Dar dacă gazoductul Iaşi-Chişinău este un eşec ruşinos, atunci despre ce să mai vorbim? Despre unirea în cuget şi simţiri?