Dezinformări, manipulări, luptă pentru putere...

Autor: Mihai CONŢIU

Spuneam în articolul precedent că nu ruşii, ci liderii politici români şi moldoveni sunt cei care au decis existenţa irevocabilă a R. Moldova şi veţi vedea că aşa este!

Pe de altă parte, ştiu prea bine că mulţi se vor grăbi să-mi contrazică următoarea afirmaţie dinspre finalul materialului anterior: „Pe 27 August 1991, după 8 zile de la Puci, R. Moldova îşi declară independenţa, iar România i-o recunoaşte imediat. Se pune întrebarea: În tulburările de la Moscova din acea perioadă, mai crede cineva că ruşii ar fi intervenit militar în R. Moldova dacă liderii politici români şi moldoveni ar fi vrut cu adevărat unirea celor două ţări?”

Spun aceasta în contextul în care, pe 2 Septembrie 1990, a fost proclamată aşa-zisa Republica Moldovenească Nistreană, care, de ceva vreme, nu pare a mai fi „aşa-zisă”. Vezi declaraţiile recente ale lui Rogozin la Tiraspol. În Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, fireşte că este cuprins şi teritoriul transnistrean. Ulterior, Parlamentul Republicii Moldova a cerut guvernului URSS "să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc cu privire la ocupaţia ilegală a Republicii Moldova şi retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc".

Pe data de 2 Martie 1992, se ştie, R. Moldova a primit statutul de membru al ONU. Mai apoi, preşedintele de atunci, Mircea Snegur, a autorizat o intervenţie militară împotriva forţelor rebele care atacaseră posturi de poliţie loiale Chişinăului de pe malul estic al Nistrului. În final, Republica Moldova şi Federaţia Rusă (Snegur şi Elţin) au semnat, pe 21 Iulie 1992, Convenţia cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană.

De ce a avut R. Moldova nevoie de conflictul armat din 1991-1992?

Despre ceea ce s-a întîmplat atunci, au scris mulţi, inclusiv Snegur şi fostul prim-ministru Mircea Druc. Cam fiecare vrea să-şi tragă „bucata lui de istorie pozitivă”. Credibilitatea lor este însă şubredă în chiar momentele esenţiale, mai ales că Snegur şi Druc „erau la cuţite”, adică nu se înţelegeau. Putem doar intui misiunile pe care şi le-au asumat fiecare în parte.

Este clar că toţi liderii de atunci se temeau de Moscova. Relaţiile lor de subordonare faţă de Imperiul sovietic se consolidaseră în prea mulţi ani. În aceste condiţii, este greu de probat că puteau deveni, peste noapte, revoluţionari anti-ruşi. Scepticismul vine şi din aceea că, de-a lungul anilor, s-a constatat că multe dintre aşa-zisele acţiuni pro-româneşti s-au dovedit a fi menite a delimita clar România de R. Moldova, indiferent că este vorba despre politicieni sau alt soi de lideri.

Mărturiile unor combatanţi profesionişti activi la războiul de atunci contrazic total retorica oficială a liderilor politici, iar aici mă refer, în primul rînd, la ofiţerii şi subofiţerii trupelor de elită ale OMON. Ei afirmă că Chişinăul este cel care a dat ordin ca să fie predată Tighina către forţele transnistrene.

În esenţă, aceştia spun că, încă de la început, războiul putea fi evitat printr-o măsură extrem de banală. Militarii ruşi dislocaţi în regiunea transnistreană, mulţi dintre ei „aclimatizaţi” locului de multă vreme, ar fi trecut şi ei în subordinea Chişinăului dacă autorităţile le-ar fi satisfăcut o cerere: repartizarea a vreo două blocuri de locuit!

Neîndeplinindu-li-se această solicitare, referindu-ne doar la ofiţerii şi subofiţerii trupelor de elită ale OMON, fiecare dintre ei s-a situat de partea în care îşi avea casa, familia sau şansa unei locuinţe dacă nu era de prin partea locului. Astfel, o ştiu din surse directe, nu doar că au ajuns inamici, dar uneori chiar „se iertau” reciproc cînd se întîlneau simultan în bătăile lunetei. Lunetiştii!

Regiunea separatistă nistreană şi-a autoproclamat independenţa pe 2 Septembrie 1990. Se pun următoarele întrebări: Dacă luptătorii fostelor trupe OMON şi militarii fostei Armate a 14-a ar fi trecut de partea Chişinăului în condiţiile locative solicitate de ei, ar fi mai declanşat un conflict armat cei rămaşi credincioşi fostei URSS? Foşti ofiţeri ai acestor structuri spun că nu.

În aceste condiţii, ţinînd seamă şi de tensiunile post-Puci de la Moscova, de tendinţele generale din fostul spaţiu al URSS, de noul curent de eliberare din Europa de Est, ar mai fi trimis Rusia forţe armate în Transnistria? Riscul ar fi fost cam mare, nu credeţi? Dacă este ca s-o luăm ca pe o fatalitate istorică, atunci trebuie să constatăm că Transnistria a fost predestinată aprioric, iar statul R. Moldova în chiar acele zile. (va urma)