Dezinformări, manipulări, luptă pentru putere...

Autor: Mihai CONŢIU

Sunt destule speculaţiile care se fac pe marginea aşa-zisei ratări a unirii Republicii Moldova cu România în anii 1991. Unii dau vina pe Ion Iliescu, preşedintele de atunci al României, alţii pe Mircea Snegur, primul preşedinte moldovean, alţii pe ruşi, iar adevărul, în ultimă instanţă, este pe undeva pe la mijloc.

Căderea Zidului Berlinului în săptămînile de după 9 Noiembrie 1989 a reprezentat pentru ţările fostului bloc comunist central-european şi Est-european ceea ce am putea numi efectul dominoului. Destrămarea fostei URSS a fost punctul culminant al sfîrşitului Războiului Rece. Cea mai sîngeroasă detronare a comunismului totalitar, se ştie, a fost în România. Războaiele de pe teritoriul fostei Jugoslavii au fost cu totul altceva, ele avînd caracterul separatismului etnic.

R. Moldova, se ştie, şi-a proclamat independenţa de stat pe 27 August 1991. Anterior, pe 31 August 1989, fosta RSS Moldovenească îşi cîştigase dreptul de a utiliza grafia latină în locul celei chirilice.

Primul stat care a recunoscut independenţa R. Moldova a fost România, iar acest lucru trebuie reţinut în contextul speculaţiilor care se fac cu privire la ratarea şanse unirii celor două ţări.

În multe cazuri, istoria a demonstrat că marii lideri sunt şi făuritori de mari naţiuni, iar exemplele există puzderie în istorie. Ei bine, R. Moldova şi România acelor ani nu au avut astfel de lideri nici pe departe. În ambele ţări, la conducere au ajuns, în condiţiile unor conspiraţii ticluite de vechile servicii secrete, tot redutabili exponenţi ai nomenclaturii comuniste.

Experienţa ultimilor peste două decenii ne-a demonstrat că „democraţia” inspirată şi diriguită de aceşti lideri a fost una amputată, o democraţie anarhico-oligarhică dominată de noii-vechi lideri, care şi-au condus ţările cu jumătăţi de măsură capitalisto-comuniste. Asta a fost şi este cu putinţă deoarece vechile structuri securiste şi KGB-iste şi-au păstrat controlul asupra liderilor politici, oligarhizîndu-se simultan cu ei.

În anii 1990-1991, „spectrul Moscovei” plana, în egală măsură, instinctual şi, deci, dominant, şi asupra „construcţiei umane politice democratice” Ion Iliescu, precum şi în cugetul, simţirea deloc întîmplătorului Mircea Snegur, oricît de desuet ni se pare acum. Două ţări slabe, putem spune, fără vocaţie democratică autentică, cu o populaţie timorată şi robotizată, iar asta prin comparaţie cu, de exemplu, cei din Ţările Baltice, cehii etc., dar şi cu structuri secrete capabile să exercite controlul asupra nu doar a elitelor societăţii, dar chiar şi asupra micilor lideri ai tuturor grupuleţelor sociale!

Democratizarea „originală” din R. Moldova şi România din anii 1989 şi 1991 a cunoscut un rebranding bizar, un lifting, dar nu în sensul înfrumuseţării, iar aceasta prin faptul că aceia care ne-au oferit o aparenţă de libertate, Iliescu, Snegur şi anturajele lor nomenclaturisto-securiste, prinseseră gustul altui tip de Putere. Au descoperit rebranduirea nomenclaturii comuniste.

Înainte, pe vremea totalitarismului comunist, nomenclaturişti fiind, aveau privilegii, dar oricum limitate, iar abuzul era, totuşi, pedepsit, însă acum, în democraţie, au descoperit farmecul absolut al privilegiilor democratice nelimitate. În aceste condiţii, în ceea ce priveşte construcţia morală, socială, politică şi intelectuală a acestora, fireşte că nu trebuie să ne mire lipsa lor de vocaţie de lideri naţionali, iubitori de ţară şi grijulii faţă de popor, de prosperitatea acestuia.

Din senin, Iliescu şi Snegur s-au pomenit preşedinţi-proprietari peste cîte o ţară. Păi, atunci, de ce să le unească dacă fiecare vroia să-şi „gospodărească” propria-i „moşie” în interes personal şi al camarilei fiecăruia? Presupunînd că Moscova ar fi avut interesul ca cele două ţări să nu se unească, atunci concluzionăm că nu a avut nevoie să facă nici un efort în această privinţă. Lăcomia, meschinăria liderilor moldoveni şi români a funcţionat de minune în acest sens.

Cum să dorească Snegur ca R. Moldova să devină provincie a României, cînd Bucureştiul ar fi fost Centrala, cea care ar fi trebuit să controleze absolut toate privatizările masive  din activele statului care s-au făcut în acei ani?

Să fim serioşi, unirea R. Moldova cu România, dacă existau lideri devotaţi unei astfel de idei, s-ar fi produs chiar în ziua declarării independenţei de stat a R. Moldova, pe 27 August 1991, pentru că nimeni nu avea timp nici chiar de... Transnistria! Context internaţional exista!

Între oglinzi paralele

Haideţi să rememorăm un pic evenimentele internaţionale de atunci la o scară mai amplă, să vedem contextul în care a fost posibilă lovitura de stat din Decembrie 1989 din România, precum şi declararea independenţei de stat a R. Moldova!

Pe data de 20 Decembrie 1989, deci cu două zile înaintea loviturii de stat din România, trupele americane intrau în Panama. Anunţul a fost făcut chiar de către preşedintele George Bush senior. Acesta a motivat invazia prin „necesitatea protejării cetăţenilor americani din Panama, apărarea democraţiei în această ţară, stoparea traficului de droguri şi prin obligaţia de a proteja tratatele semnate de Jimmy Carter şi Martin Torrijos.”

Vă pare cunoscută această formulare, nu? Pretextul invaziei a fost dat de uciderea, în ziua de 16 Decembrie, a unui soldat american, despre care oficialii americani au afirmat că era neînarmat. Efectivul militar era constituit din 27.684 de soldaţi americani şi peste 300 de avioane de luptă. Conflictul care a urmat s-a consumat în cîteva zile şi a produs între 2000 şi 4000 de victime panameze, majoritatea inocente. Pentru a camufla consecinţele acţiunii militare, Pentagonul a adus în Capitala micului stat comandouri de jurnalişti pentru a filma bucuria manipulată a locuitorilor. În acelaşi timp, presa americană saluta eliberarea de sub domnia unui tiran narcotraficant.

Demn de reţinut este faptul că generalul Noriega a fost agent al CIA, instruit în SUA, dar, ulterior, şi al lui Fidel Castro.

Prin instalarea conducerii militare a lui Noriega, americanii şi-au recăpătat controlul asupra canalului Panama, pe care-l pierduseră în 1978, din voinţa fostului preşedinte panamez Martin Torrijos, care a murit „într-un accident”. În scurt timp, Noriega refuză să mai răspundă la comenzile americane. Se visa deja un lider autentic şi credea în iubirea poporului. I s-a urcase deja puterea la cap, iar din acest moment soarta i-a este pecetluită. Doar din acest motiv – nerăspunderea la comenzi –  americanii n-au mai tolerat derapajele antidemocratice ale lui Noriega, inclusiv traficul de droguri sau armament în complicitate cu agenţi ai CIA, dar de care pînă atunci nu erau deranjaţi. În final, trupele de ocupaţie au instalat un nou preşedinte, „cu vederi mai potrivite”.  Fostul aliat al americanilor a rămas pînă în ziua de astăzi în puşcărie.

În condiţiile de dinaintea căderii Zidului Berlinului, demarată pe 9 Noiembrie 1989, este mai mult decît probabil că URSS n-ar fi admis niciodată invazia americană din Panama. Apoi, pe 21 şi 22 Decembrie 1989, a urmat lovitura de stat din România. Pe acest fundal, americanii au încercat să-i atragă într-o cursă armată pe ruşi spre a contrabalansa invazia lor din Panama, să creeze un fel de complicitate la nivel de superputeri.

Prin urmare, fostul secretar de stat american James Baker i-a propus lui Eduard Şevardnadze ca armata URSS să intre în Romania. Astfel, dacă, la nivelul opiniei publice internaţionale, SUA ar fi fost acuzate de ingerinţă şi intervenţie într-un stat suveran, în aceeaşi măsura şi URSS ar fi avut partea ei de intervenţie în Romania şi, în felul acesta, s-ar fi creat „o paritate justificabilă”. Şevardnadze, însă, a sesizat această capcană şi nu a dar curs „invitaţiei” de intervenţie armată în România. Tot aşa, nici Mihail Gorbaciov nu a conceput posibilitatea unei intervenţii în România, deşi, pe de altă parte, chiar şi Ion Iliescu i-a solicitat sprijinul militar.

Temă de meditaţie: Ce s-ar fi întîmplat dacă URSS dădea curs invitaţiei americanilor şi interveneau militar în România şi nu numai? La acea vreme, singura ”concesie democratică europeană” admisă de americani era doar reunificarea celor două Germanii. Doar atît! Cu un alt conducător, nu cu Gorbaciov, URSS mai exista şi astăzi datorită SUA, iar „parfumul pro-românesc” din RSS Moldovenească ar fi fost altul!

Faptul că nu a răspuns la „sfidarea americană”, a fost plătit de URSS prin destrămare.

Ca un fapt semnificativ, să ne reamintim că, pe 19 August 1991, a avut loc tentativa sovietică de lovitură de stat, cunoscută şi ca Puciul din August. Pe 27 August 1991, după 8 zile de la Puci, R. Moldova îşi declară independenţa, iar România i-o recunoaşte imediat. Se pune întrebarea: În tulburările de la Moscova din acea perioadă, mai crede cineva că ruşii ar fi intervenit militar în R. Moldova dacă liderii politici români şi moldoveni ar fi vrut cu adevărat unirea celor două ţări? Situaţia era aproximativ la fel de confuză ca şi în anii 1917-1918.

Nu ruşii, ci liderii politici români şi moldoveni sunt cei care au decis existenţa irevocabilă a R. Moldova! Restul sunt doar vorbe de dragul speculaţiilor politologice aride! ...Şi merite şi medalii decernate, anual, luptătorilor, tot mai mulţi, pentru independenţă, limbă şi altele! (va urma)