În ultima săptămînă a semestrului universitar, care a coincis cu ajunul Sărbătorilor de Crăciun, am avut fericirea de-a vizita un sfînt lăcaş din inima Moldovei, situat pe cele mai pitoreşti coline din Călăraşi, numit atît de misterios şi înălţător – Horodişte. Îndemnul a venit de la studentul Alexandru Danu, anul IV agronomie, nepot al pădurarului Petru Danu, dar şi al satului din poveste, care mîndru este de originea sa, dar şi de Biserica din lemn din cimitirul satului, considerată drept cea mai veche din Moldova.

Impresiile despre vizită şi alte lucruri observate prin văzduhul iernii date, cu doar niscaiva fulgi de zăpadă, care plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,dorim să povestim despre Horodişte, pe a cărei umeri dalbi odihneşte o legendă cioplită-n piatră, dar încă nefixată într-o demnă carte.

Aşadar, a povesti despre Horodiştea din Călăraşi, fără a citi Horodiştea lui I. Druţă, ar însemna să nu ştii de unde scriitorii şi poeţii izvorăsc. A istorisi despre Horodiştea din Călăraşi, şi nimic despre Horodiştea de vis-a-vis de Drepcăuţi, ar însemna să nu ştii văile Prutului prin care lin coboară. A lăuda Horodiştea din Călăraşi, fără a şti că mai sînt alte Horodişti în judeţul Iaşi, Rezina şi Rîşcani, ar însemna că geografia cu restanţă o rămas.

Dar pînă a trece la poveste, să medităm asupra denumirii de Horodişte, în care orice vorbitor de rusă aude un “gorodişte”. Şi în DEX se spune că ar proveni din grădişte, adică de la grad-ul în slavă, care este tot un oraş, iar ca reper amintim Belgradul, Volgogradul, Petrogradul etc.

Despre “gorodişcea” (городище) mai aflăm că acestea erau aşezăminte fortificate cu valuri de pămînt şi, de regulă, erau situate în locuri greu accesibile – pelerinele malurilor de rîuri şi rîuleţe, uneori în mlaştini. La început erau întărite cu valuri din pămînt, şi doar mult mai tîrziu din piatră. Muchia valului şi pereţii interiorului se căptuşeau cu un gard din ţăruşi sau din buşteni culcaţi între stîlpi verticali pentru suport. Alături de “gorodişce” existau şi selişti – aşezări omeneşti fără fortificaţii. Drept confirmare, chiar lîngă Horodiştea din poveste, peste deal, sau la un kilometru de Călăraşi, există Seliştea Nouă.

Interesant însă că din analiza celor şase Horodişti existente la noi, apare o întrebare curioasă? Or fi avut cîndva vreun neam comun la originea lor, primind acelaşi nume în anii cînd au fost înfiinţate şi ulterior datate: 1420 cea din Călăraşi, 1429 cea din Rîşcani şi 1466 din Rezina? Totodată, cum se face că Horodiştea din Călăraşi, arătată pe hartă ca cea mai din vale decît toate, a ajuns să fie cea mai populată (2790 de suflete în 2004) şi cea mai întinsă dintre ele: pe osuprafaţă de 3,55 km² şi pe un perimetru de 13,44 km.

Codrul şi dealul i-o fi ţinut de apărare la încercările din veacuri. Totuşi cîteva aspecte istorice sînt bine constatate despre Horodiştea din Călăraşi, şi anume că: 1) domnitorul Alexandru cel Bun confirma stăpînrea lui pan Vena vornic asupra mai multor sate, printre care şi Horodişte; 2) pe dealul Pleşei, arheologii au înregistrat urme ale unei cetăţi getice din pămînt din sec. IV-III î.Hr.

Pentru meditaţie, menţionăm că Horodiştea din vîrful hărţii sau cea din Botoşani, are şi ea istoria sa: 1) pe acel meleag s-a descoperit una din cetăţile dacice Carsidava; în epoca cînd în zona carpatină au avut loc migraţiile salvilor, sau între sec. V-VII, s-a confirmat o aşezare omenească în sat; N.Iograo citează ca staţiune preistorică în istoria românilor.

Aici mă opresc şi calculez: cu 400-300 de ani î. H. a fost datată Horodiştea din Călăraşi, iar cu 400-700 de ani d. H. a fost datată Horodiştea din Botoşani. Cetate getică în vale, cetate dacică în deal. Înainte de Cristos Horodiştea din Călăraşi, după Cristos Horodiştea de pe malul Prutului.Coincidenţă? Poate! Curios? Sigur! Din prima concluzie, rezultă că măcar două din Horodişti, cîndva, au fost aşezări mai mari decît o familie şi cu multe suflete în vecinătate. Dar pentru că articolul este dedicat “gradului” din Călăraşi, trecem Prutul, coborîm la vale, salutăm înde aproape horodiştenii din Rîşcani şi Rezina, de la depărtare pe cei din Donduşeni, fiindcă ei s-au înscris mai tîrziu printre neamuri, pe la 1679, şi ne oprim la cimitirul din Horodişte.

Temelia din piatră, pe care astăzi abia se mai ţine în picioare cea mai veche Biserică din lemn din Moldova, poate ascunde vreo dovadă pe de-a dreptul izbitoare. Dar pînă la excavarea dovezilor arheologice, să expunem cele văzute şi auzite în comună de pe colinele mai ţuguiate decît ne aşteptam.

Primul glas pe care l-am auzit în Horodişte a fost al preotului satului, care pe scurtătură ne-a povestit despre Biserica din lemn şi soarta ei grea ca a ţării noastre toată. Reconstruită în anii 1771-1797 de oamenii satului, după cum s-a menţionat anterior, pe fosta temelie a cărei vîrstă încă nu se mai ştie. Pe de-a dreptul împletită din bîrne tari de stejar, fără nici un cui de metal. Ca toată biserica creştinească, a avut şi un clopot, care în 1989 s-a “topit” în flacări.

Între timp, în Horodiştea din Călăraşi a mai apărut o biserică: mare, frumoasă, din piatră, ciment şi metal, trainică şi spaţioasă de încape toată comunitatea creştină a satului. Doar că Horodiştea este renumită prin biserica din lemn şi veche “Sfînta Cuvioasă Paraschiva” din mijlocul cimitirului: micuţă, cu temelia aşezată în pămînt, cu lemnul cărunt, cu şindrila zdrenţuită de ploaie şi vînt, cu ferestrele în gratii ferecate şi uşa cu lacăt greu încuiată. Numai crucile stau drepte în sus şi pietrele inscripţionate de la căpătîile mormintelor înfipte bine în pămînt. Stau, aşteaptă şi cred că le va veni ceasul cel din urmă, cînd vor fi cercetate de arheologi şi bine conservate de profesionişti pentru alte generaţii, care tot vor dori să ştie din ce neam se trag şi să se dea tari şi mari cine sînt.

Mult ar mai fi de lăudat Horodiştea din Călăraşi, pentru a ei podoabe creştineşti, a celor peste 1400 de piese din muzeul satului şi altele pe care încă nu le-am descoperit. Dar aşi vrea să trec în istorie studenţii de la agronomie – Alexandru Danu – horodişteanul înfocat şi cu multă pasiune şi respect pentru istoria neamului, Dan Bargan, Valeriu Burac, Vlad Bejenari, Vadim Cîrlan, Vasile Daraban, Ştefan Mălai, Andrei Moisa, Vlad Moscalu, Dorin Popa, Nicolae Vetrici, dar şi pe cei cu absenţa motivată, merită să se citească în Moldova Suverană, şi anume: Serafim Donos, Trofim Botnari, iar despre Mihai Răcilă cu drag scriu că este şi mîndria universităţii, fiindcă prin schimb de studenţi actualmente se află în or. Tartu din Estonia, la Universitatea de Ştiinţe ale Vieţii, şi ceilalţi care s-au transferat la studii fără frecvenţă, dar i-am cunoscut la orele de entomologie agricolă din anul doi şi la practica didactică din anul trei. Aceşti studenţi au avut bunăvoinţa, pe contul lor, de a vizita satul cu biserica acestuia istorică aşezată pe pe un “muntişor” de codru moldovenesc. Îi felicit pentru avîntul lor pe de-a dreptul creştinesc şi bun de laude omeneşti. Chiar dacă mai au multe de învăţat, totuşi din primăvară sînt gata să i-a plugul de coarne şi să tragă o brazdă bună în glia ţării. Vor alerga prin ţară ca să crească pîinea pe ogoare.

Toţi sînt ca brazii şi stejarii: înalţi, frumoşi, voinici, ambiţioşi, îndrăgostiţi, unii deja părinţi şi aşa le doresc să-i reîntîlnesc. Le mai doresc să devină oameni, cum se spune la moldoveni, mari, bogaţi, să ctitorească şi ei biserici, clopotniţe, muzee, să fie autori de cărţi şi monografii, să devină şi ei stăpîni de moşii şi să încarce ţara cu avere, dar şi cu istorii demne de-a fi povestite nepoţilor şi strănepoţilor. Sper că multe i-am învăţat, de multe ori i-am lăudat, i-am mai şi certat cînd bine au meritat, iar cel mai important îndemn e să nu întrerupă a se şcoli toată viaţa cît vor trăi.

Asea M. Timuş, UASM