Aşa o istorie despre care mi s-a scris în poşta electronică. O tînără s-a împotmolit în nişte relaţii deloc vesele, care se ţin deja cinci ani. La început a fost aproape ca la toţi – întîlniri romantice, pasiune, interminabile convorbiri telefonice cu „hai, pune tu receptorul”, „nu, tu!”, „nu, hai, tu” etc. Numai că peste un timp toate aceste focuri de artificii s-au stins. Sfîrşitul s-a început cu ceea ce se numeşte „ne deprindem unul cu altul”, după care şicane şi cicăleli, însă după o vreme şi aceste oarecare forme de emoţii s-au făcut cenuşă.

Și a rămas o teribilă plictiseală în doi, senzaţia că dai drumul la viaţă în vasul de WC, dar şi mare frică pentru viitor. Viitorul cu acest bărbat sperie prin tristeţe şi mîhnire, însă şi viitorul fără el este plin de temeri pentru că este neclar şi nesigur. Femeia are o prietenă care ultimii doi ani o tot montează să facă pasul hotărîtor, să-şi strîngă valiza şi să plece de la această rutină şi obişnuinţe care o distrug. Nu pleacă. Iniţial pentru că se gîndea că sfaturile sînt dictate de invidie şi gelozie, dar pe urmă a înţeles că e doar o bună-intenţie, însă oricum n-a plecat.

N-a plecat dintr-un motiv foarte simplu – ea nu vrea sau n-are curaj să schimbe modul de viaţă, pe care-l datorează în mare parte bărbatului cu care trăieşte. Locuieşte în casa lui. Toate tabieturile şi locurile preferate î-i sînt practic sub mînă. Sala de sport, supermarketul, cafeneaua unde fac cafeaua ei preferată, parcul, staţia. Prietenii lui i-au devenit şi prietenii ei. Condiţia lui materială mai mult decît bună îi permite să ducă „viaţă făr-de greaţă”, cu tot confortul şi beneficiile traiului „fără probleme”. Casa lui e stup plin de lucruri frumoase şi moderne. Ea s-a deprins să le folosească şi a ajuns să nu-şi închipuie viaţa fără ele. Totodată, ea nu este în stare să şi le permită de sine stătător. La fel cum deja nu mai poate să trăiască în sectorul unde stătea pînă la acest concubinaj, la fel cum nu mai poate să conducă deja altfel de automobil decît cel pe care îl are acum. Dacă îl lasă şi rămîne singură, atunci nivelul de viaţă îi va scădea simţitor, fapt pentru care ea nu-i gata. Frica de greutăţi o sperie mult mai mult decît străinătatea şi răceala serilor petrecute împreună.

„În „niciunde” se pleacă cu uşurinţă doar în filme. În realitate este mult mai complicat”, afirmă ea. Şi încă: „aş pleca fără nici o ezitare dacă aş şti precis că peste cinci, fie zece ani, m-aş întoarce la acest mod de viaţă confortabil. Dar nu sînt sigură, de aceea nu vreau să trăiesc într-un apartament mic și vechi, să economisesc în toate, fără încrederea şi speranţa că într-o bună zi toate au să se schimbe în bine. N-am această certitudine”.

După mine, nimeni nu poate avea o aşa siguranţă şi e mai bine să trăieşti într-o garsonieră modestă, în luptă, cu activităţi, interes şi sînge fierbinte, decît să zdohneşti în palat de tristeţe. Dar se pare că nutrim şi credem în adevăruri diferite.

Disconfortul produs de cele sufleteşti, perpetuu, cu durere surdă şi tînguitoare, în stare să te toace mai straşnic ca depresia de toamnă mi se pare o barbarie faţă de sine. Pentru că foarte multe femei, mai mult decît s-ar crede în contextul stereotipului că femeile sînt nişte profitoare, vor alege să înlăture fără anestezie această molimă de-a trăi ca la fluorografie – „trage aer şi nu răsufla”.

Fata asta se vede că are frică de chirurgie, dacă preferă să poarte dinte cu pulpită. Mai administrează un analgezic al shoppingului sau călătoriilor, îşi mai varsă amarul la cîte-o băută cu amicele – şi trăieşte în aşteptarea minunii.

Nu cred că se va produce vreo minune, pînă cînd nu-şi va asuma responsabilitatea pentru viaţa sa. Sau îi va da papucii chiar el, pentru că gîndesc că şi lui nu-i este bine în relaţia asta. Ea însă mai insistă şi aşteaptă minunea cînd totul se va rezolva de la sine. Pentru că de regulă minunile cad din cer. Poate în poveşti aşa e, în viaţă – mai rar.