FĂRĂ CA NIMENI SĂ-ŞI DOREASCĂ ASTA

Cum s-a declanşat Primul Război Mondial

Început aproape din greşeală, Primul Război Mondial avea să fie mai sîngeros decît orice alt conflict de pînă atunci. Timp de zeci de ani, istoricii au încercat să stabilească care au fost cauzele primului conflict cu adevărat global. Pe de altă parte, specialiştii în relaţii internaţionale şi diplomaţie, precum profesorul John G. Stoessinger sau fostul secretar de stat american Henry Kissinger, susţin că declanşarea conflictului nu poate fi înţeleasă numai prin intermediul explicaţiilor abstracte, precum sistemul de alianţe, militarismul sau naţionalismul, ci este necesară şi o înţelegere a aspectelor psihologice şi de personalitate ale liderilor vremii.

Primul Război Mondial a izbucnit în urma asasinării arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului austro-ungar, de către un naţionalist sîrb, pe 28 iunie 1914, la Sarajevo. Oamenii care au pornit la luptă în august 1914 credeau că războiul va dura cîteva săptămîni sau, cel mult, cîteva luni. Puţini au prevăzut dezastrul care avea să schilodească Europa în următorii patru ani. Printre aceste excepţii se număra şi şeful de stat major general al Imperiului german, Helmuth von Moltke. El se aştepta la un conflict prelungit timp de cîţiva ani, însă considera că războiul este inevitabil. În fapt, cei mai mulţi oameni de stat din ajunul Marelui Război se comportau ca nişte actori dintr-o tragedie greacă. Deznodămîntul teribil al evenimentelor, care au condus la conflict, era preconizat de mulţi, însă părea de neoprit. Liderii vremii au încercat în mod repetat să se spele pe mîini de responsabilitatea declanşării războiului şi să arunce vina pe umerii unei Providenţe necruţătoare. Atitudinea lor fatalistă i-a influenţat şi pe istorici, mulţi considerînd că izbucnirea conflictului a fost cauzată de evenimente care au fost dincolo de controlul oamenilor.

Autorul american John G. Stoessinger, profesor de diplomaţie globală la Universitatea din San Diego, a contrazis această opinie în cartea sa Why Nations Go to War, publicată în 1974. Stoessinger argumentează că izbucnirea Primului Război Mondial nu a fost o fatalitate, ci rezultatul direct al deciziilor proaste luate de oameni aflaţi în poziţii cheie. În cele mai multe cazuri, aceşti oameni nu erau rău intenţionaţi, deşi erau lipsiţi de empatie. Dominaţi de spaimă şi căzuţi în capcana auto-amăgirii, liderii Marilor Puteri au luat decizii bazate pe teamă şi pe o percepţie greşită a realităţii. Autorul american critică opinia mecanicistă, împărtăşită de mulţi istorici, conform căreia războiul a fost declanşat de sistemul de alianţe, care a împărţit Marile Puteri în două blocuri rivale. Spre exemplu, susţine profesorul american, la începutul lunii iulie 1914, Germania îşi susţinea aliatul austro-ungar, care dorea să pedepsească Serbia pentru asasinarea moştenitorului tronului Austriei. Însă, pînă la sfîrşitul aceleiaşi luni, cînd era clar că acţiunile Vienei determinau mobilizarea generală a Rusiei, în sprijinul Serbiei, Kaiserul a încercat să domolească pretenţiile austriecilor. Dacă eforturile sale ar fi avut succes, sistemul de alianţe ar fi putut preveni războiul.

Greşeala Kaiserului

Kaiserul german a fost profund mîhnit cînd a aflat vestea asasinării arhiducelui Franz Ferdinand şi a soţiei sale, Sophie. Wilhelm al II-lea îl simpatiza sincer pe moştenitorul tronului austriac. Cînd a aflat că ultimele cuvinte ale lui Franz Ferdinand au fost adresate soţiei sale, căreia i-a spus că „nu trebuie să moară, ci să trăiască pentru copiii lor”, indignarea şi furia Kaiserului au fost îndreptate împotriva sîrbilor, pe care îi considera „bandiţi” şi „criminali”. Pe lîngă sentimentele sale personale, Wilhelm considera că atentatul reprezintă o profundă ameninţare împotriva principiului monarhic. Individ cu un caracter impetuos, Kaiserul dorea ca Austria să pedepsească Serbia cît mai repede. Pe 5 iulie, Wilhelm i-a asigurat pe austrieci că pot conta pe „sprijinul fidel” al Germaniei, chiar dacă acţiunea punitivă plănuită împotriva Serbiei îi va aduce în conflict cu Rusia. A doua zi, Wilhelm al II-lea a plecat în vacanţă, ferm convins că bătrînul împărat Franz Joseph nu va declanşa un război.

Adevărul este că Wilhelm nu avea habar de intenţiile austriecilor. Îndemnat de un impuls generos, el a înmînat Austro-Ungariei un cec în alb, fără să se gîndească la consecinţe. Kaiserul era convins că Ţarul nu-i va susţine pe sîrbi şi că toate capetele încoronate ale Europei vor face front comun împotriva ameninţării regicidului. În plus, Wilhelm credea că legăturile monarhice sînt mai puternice decît cele etnice, fiind convins că Ţarul nu-i va sprijini pe slavii din Serbia împotriva sa. În ambele cazuri, împăratul german se înşela amarnic. Decizia Kaiserului de a sprijini Austro-Ungaria în orice circumstanţă dovedeşte o extraordinară confuzie între sentimentele sale personale şi judecata politică. Prietenia sa cu arhiducele Franz Ferdinand l-a determinat să pună soarta naţiunii germane în mîinile conducătorilor altui stat, iar convingerea că legăturile monarhice îl vor determina pe vărul său, Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, să nu-i sprijine pe sîrbi l-a făcut să creadă că garanţia oferită austriecilor nu prezintă niciun risc. Wilhelm al II-lea nu şi-a dorit războiul, dar nu a fost nici un pion în mîna Providenţei.

Ultimatumul Austriei

În acele zile tensionate ale lunii iulie 1914, soarta Austro-Ungariei se afla în mîinile a trei oameni: împăratul Franz Joseph, ministrul său de Externe, contele Leopold von Berchtold, şi Conrad von Hötzendorf, şeful Statului Major al armatei imperiale. Urcat pe tron în 1848, Franz Joseph era un bătrîn obosit. În trecut, toate războaiele purtate de el s-au încheiat cu înfrîngeri şi pierderi teritoriale. Nu ne putem îndoi că bătrînul de 84 de ani nu-şi dorea nimic altceva decît să-şi încheie domnia în pace. În plus, a doua parte a domniei sale a fost marcată de numeroase tragedii personale: asasinarea soţiei sale (Elisabeta, cunoscută mai ales sub numele Sisi), sinuciderea fiului său, Rudolf, iar acum asasinarea nepotului. Chiar dacă Hötzendorf a cerut mobilizarea imediată a armatei, după 5 iulie, împăratul a refuzat. Franz Joseph se temea de un atac al Rusiei şi se îndoia de sprijinul Germaniei. În săptămînile următoare, sănătatea împăratului s-a înrăutăţit. Atît din punct de vedere fizic, cît şi mintal, Franz Joseph era depăşit de situaţie. Deşi este greu de demonstrat, putem presupune că bătrînul împărat nu înţelegea pe deplin consecinţele politicilor susţinute de ministrul său de Externe şi de şeful Statului Major. Hötzendorf credea că Imperiul se află în pragul dezintegrării, atît din cauza decăderii interne, cît şi a duşmanilor externi, şi era ferm convins că asasinarea prinţului moştenitor reprezintă o insultă care trebuie pedepsită cît mai repede.

Numit de istoricul american Sidney Bradshaw Fay „cel mai incompetent om care a ocupat o asemenea funcţie de răspundere într-o situaţie critică”, contele von Berchtold şi-a schimbat radical atitudinea după ce a primit „cecul în alb” din partea Kaiserului. Chiar dacă împărtăşea opinia şefului Statului Major al armatei imperiale, că statutul de mare putere al monarhiei austro-ungare depindea de pedepsirea Serbiei, ministrul de Externe a ezitat să ia măsuri militare împotriva ţării vecine pînă pe 5 iulie. Garanţiile germane l-au determinat pe von Berchtold să renunţe la şovăială şi să redacteze un ultimatum umilitor, fiind convins că Serbia îl va respinge. Ministrul de Externe austro-ungar a fost principalul, poate chiar singurul, autor al ultimatumului adresat Serbiei. În mod paradoxal, deşi von Berchtold a trimis textul ultimatumului la Berlin, Wilhelm al II-lea nu a cerut să-l vadă, înainte să fie trimis Serbiei.

Termenii ultimatumului din 23 iulie erau necruţători. Printre altele, Austria solicita dizolvarea grupărilor naţionaliste din Serbia, demiterea unor ofiţeri cheie din conducerea armatei sîrbe, precum şi arestarea unor importante figuri politice. Serbia trebuia să răspundă în termen de 48 de ore. Regele Petru I al Serbiei şi miniştrii săi au fost şocaţi de termenii ultimatumului şi erau convinşi că reprezintă un pretext pentru desfiinţarea ţării. În fond, chiar dacă Franz Ferdinand a fost asasinat de un naţionalist slav, care avea legături cu Serbia, acesta era un supus al Imperiului, iar atentatul a avut loc pe teritoriul austro-ungar. Însă, Guvernul sîrb a acceptat majoritatea termenilor ultimatumului, numai cei care ar fi suprimat suveranitatea ţării au primit un răspuns oarecum evaziv. Cu toate acestea, Austro-Ungaria a întrerupt legăturile diplomatice cu Serbia.

Dubla cacealma

În aceste zile tensionate, Kaiserul se afla într-o croazieră pe Marea Nordului, fără să acorde o prea mare atenţie evenimentelor. Nici măcar nu a cerut să vadă răspunsul Guvernului sîrb pînă în dimineaţa zilei de 28 iulie. După ce a citit textul, Wilhelm a notat pe marginea documentului că „reprezintă un mare succes moral pentru Viena, iar orice motiv pentru un război a dispărut” şi şi-a exprimat regretul pentru faptul că a ordonat mobilizarea armatei. Cîteva ore mai tîrziu, Austro-Ungaria declara război Serbiei, iar Germania era pusă în faţa faptului împlinit. Războiul care a izbucnit pe 28 iulie era un conflict izolat, între Austro-Ungaria şi Serbia, iar austriecii erau convinşi că va rămîne aşa. Contele von Berchtold considera că nu are de ce să se teamă de Rusia. În fond, Ţarul trăia permanent cu teama că ar putea fi ţinta unui atentat, iar acest lucru putea să-l facă să simpatizeze cauza austriacă. Și chiar dacă această presupunere era incorectă, austriecii erau convinşi că vor obţine o victorie rapidă împotriva Serbiei şi vor pune Rusia în faţa faptului împlinit. Declarînd război Serbiei, Austro-Ungaria a mobilizat 8 dintre cele 16 corpuri de armată. În acest fel, von Berchtold era convins nu numai că vor obţine o victorie rapidă împotriva Serbiei, dar şi că vor descuraja intervenţia Rusiei. Ministrul de Externe rus, Sergei Sazonov, a văzut însă această mobilizare ca o ameninţare directă împotriva ţării sale şi a cerut la rîndul său mobilizarea parţială a armatei. Sazonov spera că o acţiune rapidă a armatei ruse ar fi descurajat invadarea Serbiei. Astfel, ambele acţiuni de mobilizare erau cacealmale menite să descurajeze un atac militar al celelalte părţi.

Schimbul de mesaje între verii „Willy” şi „Nicky”

Cînd Kaiserul a fost informat că Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, iar Rusia a ordonat mobilizarea parţială a armatei, indiferenţa lui s-a transformat în panică. În acest moment erau cît se poate de clare implicaţiile garanţiilor oferite austriecilor. Wilhelm a decis să facă toate eforturile pentru a împiedica extinderea războiului dintre Austro-Ungaria şi Serbia şi a încercat să fie un mediator între austrieci şi ruşi. Kaiserul i-a trimis o telegramă vărului său, ţarul Nicolae al II-lea, în care îi garanta că îşi va folosi toată influenţa pentru a-i convinge pe austrieci să găsească o soluţie satisfăcătoare pentru o înţelegere cu Rusia. Simultan, Wilhelm le-a cerut austriecilor să nu înainteze dincolo de Belgrad şi să nu extindă războiul.

Nici Ţarul nu-şi dorea războiul. Înainte să primească mesajul Kaiserului, Nicolae i-a trimis o telegramă în care îl informa că indignarea în Rusia este enormă, pentru că „un război ruşinos a fost declarat împotriva unei ţări slabe”. Ţarul mărturisea că se teme că în curînd va fi forţat să cedeze presiunilor şi să ia măsuri extreme, care vor conduce la război. Wilhelm a răspuns rapid, printr-o telegramă în care îi cerea Ţarului să nu ia măsuri militare care pot fi interpretate de Austria ca fiind ameninţătoare. Nicolae i-a comunicat că mobilizarea parţială a armatei a fost ordonată în urmă cu 5 zile, ca răspuns la acţiunile austriecilor, şi şi-a exprimat speranţa că aceste acţiuni nu vor stînjeni rolul de mediator al lui Wilhelm.

Refuzul ţarului de a opri mobilizarea armatei a accentuat panica Kaiserului. Schimbul de telegrame dintre „Willy” şi „Nicky” (aşa cum semnau cei doi veri mesajele pe care şi le adresau) a fost interpretat ca o strategie a ruşilor de a obţine un avantaj tactic. În după-amiaza zilei de 30 iulie, panica lui Wilhelm s-a transformat în paranoia. El era convins că ruşii s-au folosit de efortul lui de mediator pentru a-şi întări poziţiile. O telegramă primită la ora 13:00, în care ministrul de Externe britanic, Edward Grey, spunea că „dacă războiul va izbucni, va fi cea mai marea catastrofă pe care a văzut-o vreodată omenirea”, nu a făcut decît să întărească paranoia Kaiserului. Wilhelm era convins de existenţa unui complot între britanici, ruşi şi francezi, pentru distrugerea Germaniei. Acesta a fost motivul care l-a determinat pe Wilhelm să acţioneze primul. Pe 31 iulie, Germania i-a dat Rusiei un ultimatum de 12 ore, cerîndu-i demobilizarea trupelor. În urma refuzului ruşilor, Kaiserul a ordonat mobilizarea generală. Pe măsură ce împăraţii şi oamenii de stat pierdeau controlul situaţiei, în scenă intrau militarii. Acum, cînd războiul era iminent, toţi generalii erau îngroziţi că adversarul ar putea lovi primul, căpătînd astfel un avantaj decisiv. Presiunea asupra liderilor politici, de a ordona primul atac, era uriaşă. În Rusia, Ţarul oscila între o mobilizare parţială şi una generală. În după-amiaza zilei de 29 iulie, informat că austriecii au început să bombardeze Belgradul, Nicolae a ordonat mobilizarea generală. În seara aceleaşi zile, cînd a sosit telegrama de la Wilhelm, în care acesta îi cerea să nu ia măsuri care i-ar fi periclitat rolul de mediator, Ţarul s-a răzgîndit. Însă generalii armatei ţariste au refuzat să se supună. În dimineaţa zilei următoare, ei l-au convins pe ministrul de Externe că oprirea mobilizării generale i-ar oferi Germaniei un avantaj considerabil. Sazonov a avut nevoie de o oră să-l convingă pe Nicolae, folosind argumentele generalilor, să nu contramandeze mobilizarea generală.

 „Planul Schlieffen”

În seara zilei de 1 august, Kaiserul a ordonat mobilarea generală, cu gîndul la un război împotriva Rusiei, însă generalii săi erau de altă părere. Planul strategic al Statului Major german, întocmit de contele Alfred von Schlieffen, unul dintre cei mai iluştri discipoli ai gînditorului prusac Karl von Clausewitz, prevedea că, în cazul izbucnirii unui război general în Europa, cel mai eficient atac al Germaniei ar fi împotriva Franţei, prin Belgia. Faptul că „Planul Schlieffen” viola neutralitatea Belgiei nu părea să-i deranjeze pe generalii germani. Prins între dorinţa sa de a începe războiul cu o lovitură devastatoare împotriva Rusiei şi planul generalilor săi de a ataca Franţa, Wilhelm, ca şi Bismarck înaintea lui, a întrezărit spectrul unui război pe două fronturi. Într-o încercare disperată de a evita acest lucru, Wilhelm a încercat să ofere autonomia provinciei Alsacia (ocupată după războiul franco-prusac din 1870-71) în schimbul neutralităţii Franţei. Acest lucru ar fi garantat un război pe un singur front, avînd în vedere că prinţul Karl Max Lichnowsky, ambasadorul german de la Londra, îl informase pe Kaiser că Marea Britanie îşi va păstra neutralitatea, dacă Franţa nu va fi atacată. Imediat, Wilhelm a trimis o maşină după şeful Statului Major, care tocmai pusese în aplicare „Planul Schlieffen”. Helmuth von Moltke a fost adus de urgenţă la palatul imperial, unde Kaiserul i-a explicat situaţia. Perplex, şeful Statului Major i-a spus Kaiserului că planul lui nu poate fi realizat şi că desfăşurarea a milioane de soldaţi nu poate fi improvizată. Moltke, un individ cu un caracter rigid, care lua foarte greu o hotărîre, a reuşit să-l convingă pe Kaiser că întoarcerea celor 11.000 de trenuri cu soldaţi germani este imposibilă. Argumentul lui Moltke a fost contrazis de generalul Hermann von Staab, şeful diviziilor însărcinate cu transportul pe calea ferată, care a scris o carte după război în care susţinea că întoarcerea trenurilor era posibilă, iar trupele germane puteau fi desfăşurate împotriva Rusiei în termen de două săptămîni.

Într-o ultimă încercare disperată de a opri războiul pe două fronturi, Wilhelm i-a trimis o telegramă regelui George V-lea al Regatului Unit, în care îl informa că mobilizarea nu poate fi oprită din „motive tehnice”, dar dacă Franţa şi Marea Britanie vor rămîne neutre trupele vor fi folosite în altă parte. Simultan, Kaiserul i-a ordonat aghiotantului său să telefoneze la cartierul general din Trier, oraş aflat la graniţa cu Luxemburgul, pe unde trupele germane urmau să treacă graniţa dintr-o clipă în alta. În memoriile sale, Moltke îşi aminteşte că, în acel moment, a simţit că i se opreşte inima. Căile ferate din Luxemburg erau esenţiale pentru reuşita „Planului Schlieffen”, deoarece asigurau legătura cu Belgia. Șeful Statului Major german a izbucnit în lacrimi de disperare şi a refuzat să semneze ordinul care revoca invazia Luxemburgului. În scurt timp, el a primit un alt telefon, care îl chema la palatul imperial, unde a fost anunţat de Kaiser că ambasadorul german de la Londra tocmai l-a informat că Marea Britanie nu va rămîne neutră. În acel moment Moltke a primit permisiunea „să facă ce vrea”.

În fapt, ultimul efort al Kaiserului de a opri războiul pe două fronturi a fost zadarnic. Ordinul lui a ajuns la Trier prea tîrziu, soldaţii germani trecuseră deja graniţa. În aceeaşi zi, ambasadorul german de la Sankt Petersburg îi înmîna declaraţia de război ministrului rus de Externe, Sergei Sazonov. Pe 3 august, Germania declara război Franţei şi Belgiei, iar pe 4 august Marea Britanie declara război Germaniei. Într-o lună de zile, Marile Puteri au reuşit să transforme o minoră criză balcanică într-un război mondial. O dispută între Austria şi Serbia a condus la invadarea Belgiei de către Germania, în celălalt capăt al continentului. Aplicînd „Planul Schlieffen”, Germania şi-a distrus speranţele legate de neutralitatea Marii Britanii, însă nu a reuşit să distrugă armata franceză, obiectiv pentru care şi-a asumat atîtea riscuri.

După patru ani de război, au murit aproximativ 20 de milioane de oameni, Imperiul Austro-Ungar, care a declanşat conflictul pentru a-şi păstra statutul de mare putere, s-a năruit, iar trei dintre cele patru dinastii care domneau la începutul conflictului (cea austriacă, cea germană şi cea rusă) au fost răsturnate, singura care a reuşit să-şi păstreze poziţia fiind cea britanică. În urma acestui bilanţ devastator, un singur lucru era greu de stabilit: ce anume declanşase războiul.

Sursa: Historia.ro