Moldovence transformate în Ghiulcetai

Autor: Lilia GRUBÎI

În virtutea mai multor circumstanţe călătoresc mult şi respectiv cunosc mulţi oameni. Personaje concrete cu destine interesante care fiecare în parte ar constitui subiect de carte sau de film. Aşa, bunăoară, nu demult am întîlnit o tînără, a cărei soartă chiar se cere pe ecrane. O poveste mai nouă cu Cenuşăreasa.

Irina (numele din motive înţelese este schimbat) este o femeie de 25 de ani, originară dintr-un sat de prin părţile Căinarilor, unde, din cîte-am înţeles, nici magazin nu există. O familie de precupeţi le-aduce sătenilor „pe caiet” produsele de primă necesitate (chibrituri, pîine, sare, zahăr şi altele la comandă), focul se face în mare parte cu „tizic”, (ca şi celţii de altădată, şi moldovenii au avut combustibil din biomasă) copiii care au mai rămas merg la şcoală în localitatea învecinată şi în genere cătunul abia de se mai ţine pe nişte bătrîni şi femei care-şi aşteaptă soţii de la muncă din Moscova. În schimb, localnicii se alimentează foarte bine: ouă, carne, lactate, vin, toate le au pe lîngă casă, din care cauză sînt sănătoşi şi rumeni. Probabil, graţie alimentaţiei pur ecologice şi absenţei civilizaţiei de prisos. În curînd Dieta Bugeacului o va stîmtora pe cea mediteraneană cu care se laudă grecii în întreaga Uniune Europeană. Este o paranteză pentru guvernanţii noştri cu gura plină de Integrare.

Dar să revenim la ale noastre. Vorba cu tînăra s-a închegat după ce un timp am ascultat-o vorbind fluent în limba turcă la telefon. Observîndu-mi interesul, fata se grăbeşte să se laude că a discutat cu soţul său din Turcia şi, de fapt, ea de-acum nu mai este Irina, ci Ghiulcetai. Nu mi-a înţeles amuzamentul răsărit pe faţă, deoarece proaspăta „turcoaică” n-are idee de vechiul film rusesc „Soarele alb al deşertului”.

Pe scurt. Irina este de cîţiva ani căsătorită cu un cetăţean al Turciei. Turcul a luat-o în căsnicie cu un copil al ei, despre tatăl căruia a evitat să povestească, fapt ce m-a făcut să cred că micuţul ar fi fost vreun „plod al iubirilor din flori”. Împreună cu soţul a mai adus pe lume doi copii, constituind în prezent o familie unită cu trei odrasle şi o soacră turcoaică. Aici fetei i se umbreşte niţel faţa din care înţeleg că dacă nu e o scorpie adevărată, atunci sigur are grijă să-i facă cîteodată nurorii moldovence zile fripte. De, memoria femeilor chiar că este istorică. Dar poate că turcoaica soacră are nişte origini moldoveneşti de pe timpul războaielor lui Ştefan cel Mare cu otomanii. În Moldova Irina a venit pentru a perfecta nişte documente ca să poată schimba şi numele primului său copil, pe care turcul este dispus să-l înfieze.

De fapt, mare dramă nu-i, de vreme ce tînăra se simte fericită şi mîndră de norocul ce-a podidit-o, drept confirmare etalîndu-şi aurăria agăţată cu exces de zel pe toate locurile posibile. „Trăiesc bine. Într-un orăşel mic, dar soţul are businessul său (în piaţă o gheretă de reparaţie a obiectelor de uz casnic) şi faţă de alţi turci chiar e bun, că nu mă bate. Drept că e cam nervos, numai că eu i-am prins firul şi cînd „turbă” dispar din ochii lui. Şi mama lui îi „ничего”, dar uneori e cu toane şi cînd o apucă tot trebuie să dispar pînă îi trece mînia. Numai că a zis să-mi schimb numele pentru că nu se poate să fiu soţia fiului ei şi să port nume creştin. Acum sînt Ghiulcetai”. Femeia nu ştie de ce anume Ghiulcetai şi ce-ar semnifica noul ei prenume. Gîndesc că nici n-are mare nevoie. N-o interesează, iar modificarea a fost doar o condiţie care îi asigură în continuare o viaţă relativ fără griji. O întreb cum de-a luat-o turcul cu copil şi „sfînta naivitate” face ochii mari de mirare „păi, că m-a iubit”! Nu contează dacă l-a iubit şi ea…

În cîteva rînduri povestea sună cam aşa: o fătucă simplă de la ţară sau mai bine zis de la sapă, neinstruită, neşcolită, păcătuită, din care greşeală s-a ales cu un copil, în schimb cu valori destul de convertibile pentru un turc la fel de limitat (atît în plan material, cît şi spiritual) şi care a apreciat tinereţea, frumuseţea, naivitatea şi docilitatea de găină ale moldovencei. Tîrgul ţine, mult şi datorită bătrînei turcoaice care a ştiut să pună lucrurile la punct în aşa fel încît în casa băiatului să domnească ordinea şi disciplina. Nu stau chiar atît de prost lucrurile dacă ţinem cont de faptul că turcii cresc şi educă un copil străin care cine ştie ce zile ar fi avut acasă.

Tinerică, aurită, vorbind turceşte la un telefon modern, Ghiulcetai se bucură cît poate de libertatea pe care o are revenită la baştină singură, fără soţ, şi într-un fel e chiar mulţumită de cozile imense de la oficiile stării civile: „aşa mai zburd şi eu oleacă că mă întorc acasă şi trebuie să îmbrac „balahonul” şi să stau în ascultarea soacrei şi bărbatului. Dar ce să fac altceva…?”

Mult timp am rumegat în minte această cunoştinţă întîmplătoare, gîndindu-mă că sute de ani în urmă turcii în invaziile lor ne batjocoreau fetele, iar acum am ajuns să le salveze şi să le crească copiii, dar schimbîndu-le totodată şi obîrşia. Iar flăcăi de-ai noştri sprijină uşorii cîrciumelor şi deseori se prăpădesc cu zile crezînd că toată viaţa-i înainte… Istoria se repetă răsturnîndu-se cu Fundul în sus.