„FARAONUL” SI „RISUL” MOLDOVEAN

Citind atent și cu mare interes cunoscuta carte a lui Constantin Gane „Trecute vieți de Doamne și Domnițe”, am urmărit în mod special Rosetiștii, fiindcă unul din ei, Lupu Roset, a trecut în viața lui puțin și pe la Bravicea. Dar un alt Risetist – Iordache Roset m-a impresionat atît de mult încît i-am „adunat” istoria lui și o expun bunului cititor pe pagina Moldovei Suverane, fiindcă viața și activitatea lui confirmă observațiile și concluziile înțelepte din popor: în politică și afaceri, adică nou sub soare – absolut nimic.

Dușmănii. Iordache Roset s-a „îngrijit” să-şi lase urme adînci în istoria ţării, dar și pe meleagurile orheiene. Cît face să afli cum cronicarii l-au numit: matca tuturor răutăţilor, sau: că ar fi fost adevăratul stăpîn al Moldovei vreme de un sfert de veac. Dar așa cum pare: domnii moldoveni, pentru a putea rămînea în scaunul domnesc, erau siliţi să se înţeleagă în primul rînd cu dînsul. Mulţi din domnitori au fost maziliţi numai prin voinţa lui şi cu ajutorul fraţilor săi rămaşi în Ţarigrad.

Roset apare ca cel mai mare duşman, chiar de moarte, a lui Constantin Brîncoveanu (26 de ani domnitor în Ţara Românească). Brîncoveanu promitea lui Antioh Cantemir, că-i dă fiica de soţie cu condiţia ca să-l omoare pe Iordache Roset. Cantemir era prea mare domn ca să omoare un prieten din “mogtul cuieva”, cu toate că i-ar fi plăcut să împace familiile duşmănoase.

În prima domnie a lui Neculai Mavrocordat (1709-1710), el la aruncat pe Rosetti în închisoare şi puţin a lipsit să-i taie limba. În a doua domnie (1711-1716), mai scria Radu Rosetti, el deja trăia în bună înţelegere cu fraţii Roseteşti.

Radu Rosetti spune despre tatăl său Manolache şi unchiul Iordache că: „Simţirile de ură ce ei le stîrnise printre boierii pămînteni la începutul carierei lor fusese cu desăvîrşire potolite de vreme: cu totul asimilaţi mijlocului în care trăise atîţia ani, nu mai erau priviţi ca străini. Iar fiii lor nu se mai deosebeau prin nimica de ceilalţi boieri, nimene nu-şi mai aducea aminte de originea străină a părinţilor”.

Prietenii.A fostprieten cu frații Cantemir, ambii domnitori: Antioh și Dimitrie. Ultimul Cantemir, a fost un bun prieten și cu fratele lui Iordachi, cel botezat Manolache. În „Istoria ieroglifică” Cantemir l-a poreclit pe Roset Manolache: „Rîsul”. De la el m-am inspirat și l-am numit pe ţarigrădeanul Iordache Rosetcare după spusa nepotului s-a asimiliat, adică a devenit get-beget al nostru, l-am omenit cu „faraonul moldovean”. Prieten a fost și cu noul erou al Europei, sau „Leul din nord” adică Ioan Sobieski, cel care a răzbătut turcii la Viena în 1683.

Astfel, fiind un om atît de important după cum se cuvine, cu prieteni și dușmani, interesul meu pentru el l-am împărțit în: averi, funcții, încuscriri, căderi și ridicări, putere și politică domnească, și cum să nu: cronica cerească.

Averi. Antonie Roset domnitor fiind (1675-1678), printr-o revendicare, a lăsat să intre pe mîna faraonului moşiile Saftei, soţia fostului Gheorghe Şt. Vodă, care s-a judecat mult cu el, pentru averea ei de: 2000 de taleri, o caretă oprită la curte, ceprage cu mărgăritare (ceprag – dantelă cu fir de mătase). Averile au fost lăsate din bună şi pe încredere păstrare în timp de pribejie a familiei domnitorului, dar au trecut din bunăvoinţa lui Rosetti în simple „daruri”. Pînă la urmă i s-a întors fostei soţii … cepragele: „ca să nu aibă ce mai zice alta”, mornăi faraonul.

Alt domnitor, Antioh Cantemir, în 23.XII.1696 confirmă lui Iordache Rosetti dreptul asupra satului Lalova în hotar cu Stodolna şi Horodişte din ţinutul Orhei, la cumpărătură avînd martori pe mitropolitul Sava şi boierul Nicolae Donici. Alta: postelnicul I. Roset s-a însurat la 17-18 ani cu Maria din Istrati Vodă Dabija și Dafina (din Ionaşcu Jora). Maria avea 14 ani şi ca zestre a primit moşia Răcăciunii din Bacău, obținută tot dintr-o confiscare de Ştefăniţă Vodă (fiul lui Vasile Lupu) de la fostul Gheorge Ştefan Vodă.

Viitorului domnitor Dimitrie Cantemir „faraonul moldovean” sau vistiernicul Roset, în 1696, printr-o întîmplare bine gîndită găzduiește în casele sale boiereşti din Iaşi pe logodnica lui Cantemir – prea frumoasa Casandra Cantacuzino.

Funcții. La cca 30 de ani era postelnic în Ţara Moldovei, iar în 1678 caimacan de Bucureşti, sau cînd Duca Vodă a plecat din partea turcilor, la război în Ucraina pentru cucerirea cetăţii Cehrinului – capitala cazacilor. Celelalte nu mai are rost să le identificăm, spunem doar că a fost vornic și vistiernicul Țării Moldovei sau pe înțelesul tuturor ultima – ministru de finanțe, și se face limpede de unde veneau banii și se cumpăra sate și moșii de nu le mai știa numărul.

Încuscriri. Roset era îndreptățit să nu-şi numere moşiile din stăpînire, fiindcă se încuscrea tot cu bogați și niciodată cu săraci. În 1693 s-a încuscrit cu boierul Ilie Catargi. Doar că socrul mare la nunta fiului nu se afla în Moldova, fiind fugar în Polonia de răul altui domnitor – Duca Vodă. Fuga-i ca o poveste „cu aripioare de îngeraşi”: după 4 ani sau în 1700 Antioh Cantemir fu mazîlit. Prietenul lui Roset cu cumnatul Lupu Bogdan, de frică să nu fie decapitaţi de Duca Vodă, au fugit în Polonia şi aşa au scăpat cu viaţă. Pentru a se face nevăzuţi, ei au intrat în odăile doamnei Ecaterina (Cantemir) şi s-au îmbrăcat în straie femeieşti. Aşa s-au furişat de capugibaşa (capugi-başa – cel care tăia capetele domnilor maziliţi). Turcul nu a îndrăznit să intre în odăile Doamnei. În 1704, sau pe la 59 de ani Roset s-a încuscrit cu Constantin Vodă Brîncoveanu (duşmanul de moarte). Clar: fie pruncii Niculai cu Ancuţa s-au iubit şi nu au luat în samă duşmănia babacilor, fie bătrînii s-au împăcat, că doar așa s-au împăcat Brîncoveanu cu Mavrocordat, măritîndu-şi fata Elena după Scarlat. Ce să zicem? Vremuri bune! Vremuri rele! Domnu-alege!

Căderi și ridicări. Cum se cade unui om puternic, trebuie să aibă din cele pur lumești: căderi și ridicări, astfel luceafărul de pe cer nu-l deosebești. În 1689, a picat în dizgraţia prietenului Antioh Cantemir, care: „la închis pe Roset, la căznit, cetluindu-i capul cu un lanţ, i-a luat 30 sau 40 de pungi de bani”, dar pe urmă recunoaşte că „vornicul a fost nevinovat, îl despăgubeşte de pagubile suferite şi-i dă din nou visteria ţării pe mînă”. Chita lui, vorba înțeleptului, fiindcă la urmă și-a nimicit „cu totul învinovăţirile ce-i sînt aduse de Şerban Cantacuzino şi stabilind nevinovăţia lui în chip strălucit, precum reiesă din cartea de judecată din 1689 a lui A.Cantemir”. Felicitări? Întristări? Nu mai contează. De aceea continuăm cronologia faptelor „faraonului moldovean”.

Putere și politică domnească. Istoria spune că unul din socrii lui, Istrati Dabija, a dobîndit tronul Ţării Moldovei numai „prin mijlocirea unor puternici boieri ţarigrădeni Rosetişti” (domnie 1661-1665). În 1697 îl aflăm pe vistiernicul Rosetti la Iaşi, aşezat pe stînga lui Antioh Cantemir, sau al 4-lea după Nicolai Donici – logofătul, cel care i-a fost martor la cumpărarea satelor Lalova şi Stodolna din Ţinutul Orhei (1696). În acea seară A.Cantemir ospăta cu prinţul polon Rafael Lesczynski, ambasadorul regelui Poloniei pe lîngă Poartă. Rafael drumea spre Istambul şi a făcut un popas la curtea domnească din Iaşi.

În 1693 Roset se afla tot la Iaşi şi avea marea putere de boier care vota noul domnitor – Dimitrie Cantemir (1693).

Peste 6 ani sau în 1703, Roset din nou apare ca „binecuvîntător” pentru un scaun domnesc: Mihai Racoviţă, boier de ţară de 43 de ani prima dată înscăunat în Ţara Moldovei (1703–1705). Posibil şi în celelalte două domnii (1707–1709 şi 1716–1726), a primit aceeaşi binecuvîntare, fiindcă „faraonul moldovean” a trăit pînă în 1718 sau chiar pînă în 1720. Din această înscăunare, chiar dacă scurtă, doar de un an şi jumătate, Gane scrie că „şi-a căpătuit Vodă bine neamul, pe socru…, pe frate…, pe cumnaţi…, pe rudele lui Iordachi Rosetti…”.

„Faraonul” a întins o mînă lui Dumitraşcu Cantemir și în a doua domnie (1710-1711), cînd acesta s-a pus bine cu ruşii. Dar el Iordachi Roset, în războiul ruso-turc din 1711, s-a arătat hotărît potrivnic politicii lui D.Cantemir şi s-a „opus, în chip făţiş, tratatului cu Petru cel Mare”. Din această pricină el a avut cinstea să fie privit de pravoslavnicul împărat ca duşman primejdios. Ţarul a și pus să-l ridice şi să-l trimită la Kiev sub escortă de 50 de dragoni. După doi ani s-a întors bolnav și olog de picioare.

Cronica cerească. Prin 1713-1714 boierul pribeag revine acasă, mai trăieşte cîţiva ani şi pînă la urmă cei doi fraţi cu urme grele în istoria Moldovei – Iordache şi Manolache Roset – au murit în ţară. Manolache în 1717, iar Iordache frate mai mare, pe la sfîrşit de 1718, început de 1720. Au trecut peste 300 de ani și viața lui Roset nu poate fi cu păcat, nici ca o critică din spate, decît o istorie, pe cît posibil bună de completat golurile cu informații ale fostelor lui moșii.

Din prea lunga istorie a celui mai cunoscut ţarigrădean Roset, botezat Iordachi, înscăunat pe veci în Ţara Moldovei, s-a aflat că el domnitor nu s-a făcut niciodată, cu toate că putea. Dar s-a aflat că țara pe la spate el tare bine o mai conducea. Intuiesc că el de turcii din Țarigrad se temea ca într-o noapte capul jos să nu-i dea. Alte discuții nu-și mai au rost, decît că pe la noi se pare că „faraoni” gen Roset încă mai sînt ditamai de mulți. El nu mai e, dar politica lui e încă printre vii de viță nobilă, de aceea repet că nou sub soare pe acest pămînt nu-i absolut nimic.

Asea M. TIMUŞ