La 100 de kilometri de coasta Californiei se află Insulele Canalului (a nu se confunda cu cele din Canalul Mînecii cu acelaşi nume), cunoscute şi sub numele de Insulele Santa Barbara, care reprezintă o serie de cinci insule ce au fost izolate de restul lumii timp de mii de ani. Insula San Nicolas a fost locul de baştină al poporului Nicoleño, un trib de băştinaşi care au avut contact doar cu triburile de pe celelalte insule. Acest lucru s-a schimbat în secolul XIX, ceea ce a dus la povestea ultimei supravieţuitoare a tribului. În 1811, un grup de comercianţi de blănuri din Rusia au ajuns la insulă în căutarea materiei prime, deoarece insulele erau abundente în foci şi în vidre de mare, relatează The Vintage News.

Negustorii şi cei din tribul Nicoleño au intrat în conflict, dar tribul era depăşit tehnologic. Dacă nu era intervenţia spaniolilor - care aveau un interes în resursele insulei -, Nicoleño putea să dispară complet. Totuşi, populaţia masculină a fost decimată, iar tribul a fost lăsat vulnerabil la misiunile catolice, care au profitat de oportunitate pentru a converti populaţia. În secolul al XIX-lea, a acest lucru era făcut prin luarea localnicilor şi distribuirea lor în sistemul misiunii, unde erau folosiţi ca mînă de lucru ieftină.

În 1835, populaţia de pe insulă era de doar cîteva sute, iar Misiunea Santa Barbara a trimis o navă pentru a evacua insula, aducînd ultimii băştinaşi pe continent ca mînă de lucru. Aici începe povestea femeii denumită Juana Maria. Există două teorii cu privire la felul în care a rămas pe insulă: ori a fost lăsată accidental, ori a fugit de pe navă pentru a se întoarce. În orice caz, sfîrşitul este acelaşi: a fost lăsată pe insulă, iar vaporul nu s-a întors după ea. 

Oamenii au fost impresionaţi de tăria ei

Versiunea oficială era că insula rămăsese complet pustie. Deseori existau poveşti de la echipajele navelor care treceau aproape de insulă, conform cărora pe insula înceţoşată exista o „apariţie”. Datorită acestor poveşti, interesul pentru insulă a crescut. În 1853, la 18 ani după evacuarea insulei, căpitanul George Nidever a dorit să găsească această apariţie, iar în primele două voiaje a dat peste urme de paşi pe plajă.

În al treilea voiaj, a găsit trei colibe realizate din oase de balenă. În faţa acestora era Juana Maria, iar din primul moment, echipajul a ştiut ce a făcut pentru a supravieţui. Conform lui Carl Dittman, membru al echipajului, „femeia stătea pe pămînt şi separa grăsimea de pielea focii”.

Echipajul a fost uimit că cineva a supravieţuit pe o insulă pustie pentru atît de multă vreme. Încercînd să comunice cu aceasta, au observat că nu o puteau înţelege. În ultimii 18 ani a fost singură pe insulă, iar limbajul său s-a deteriorat în punctul în care abia mai putea articula cuvinte. Totuşi, marinarii au rămas pe insulă timp de cîteva săptămîni în timp ce Juana Maria le-a arătat cum a supravieţuit, cum a vînat, le-a cîntat, iar aceştia au fost impresionaţi de tăria sa.

Cînd a fost timpul să plece, femeia s-a alăturat lor, ajungînd la Santa Barbara. Juana Maria, nume primit de la misiunea catolică, a rămas cu căpitanul Nidever timp de circa 7 luni, pînă la decesul femeii, cauzat cel mai probabil de o boală banală pe care sistemul imunitar nu a putut să o respingă.