DER SPIEGEL, în dialog cu Walter Laqueur

Istoricul britanic Walter Laqueur detaliază, într-un interviu pentru Der Spiegel, modul în care a simţit căderea unei Europe şi naşterea alteia noi. De asemenea, Laqueur conturează şi perspectivele negre ale unei Uniuni lovite de o criză economică şi o lipsă deja cronicizată de voinţă. Walter Laqueur s-a născut într-o familie evreiască din Wroclaw, în Polonia, în 1921. Rudele sale au pierit în timpul Holocaustului, iar Laqueur a lucrat după război la Paris, la Londra şi Washington.

Spiegel: Domnule Laqueur, aţi cunoscut Europa şi pe europeni în perioadele lor cele mai bune şi cele mai rele. La ce concluzii aţi ajuns, astăzi, la vîrsta de 92 de ani?

Laqueur: Am devenit un istoric al Europei postbelice, dar Europa pe care am cunoscut-o nu mai exista. Cartea mea „Din ruinele Europei”, publicată în 1970, se încheia cu o notă optimistă privind viitorul. Mai tîrziu în 2008, „Ultimele zile ale Europei: epitaf pentru un Bătrîn Continent”, a fost publicată, iar apoi „Sfîrşitul visului european şi declinul unui continent”. Titlurile spun totul. Europa nu va fi îngropată în propria-i cenuşă, precum Pompeiul sau Herculaneum, dar Europa este în declin. Este groaznic să te gîndeşti la o Europă fără apărare în faţa furtunilor viitoare. După ce a fost centrul politicii mondiale atît de mult timp, acum continentul riscă să devină un simplu pion.

Spiegel: Din fericire, UE nu a avut ambiţii imperialiste. Cu toate acestea, rămîne o entitate impresionantă, atît politic, cît şi economic, în ciuda crizei financiare şi a datoriilor.

Laqueur: Europa va rămîne influentă ca putere economică, ca centru comercial. Dar continentul nu stă pe propriile picioare din punct de vedere politic şi militar. Asta nu ar fi grav, dacă politica de putere nu ar juca un rol important în conflictele mondiale şi dacă acestea s-ar rezolva paşnic la ONU şi la Curtea Internaţională de Justiţie. Dar conflictele nu au scăzut în intensitate. Fanatismul lor continuă să ardă, încă o dată, în Siria, Egipt. În aceste circumstanţe, este oare realist să vorbim despre independenţa UE în politica globală?

„Europa şi-a irosit, în bună măsură, creditul moral”

Spiegel: De ce nu ar fi UE un campion al politicii „soft power”? („Soft power” este un concept dezvoltat de Joseph Nye de la Universitatea Harvard pentru a descrie capacitatea de a atrage şi de a coopta, iar asta în contrapondere cu constrîngerea, uzul de forţă sau darea de bani ca un mijloc de convingere; nota red.)

Laqueur: Libertatea, drepturile omului şi dreptatea socială sunt minunate şi nu vreau să minimalizez realizările societăţilor europene. Dar să fie UE un model? Europa este mult prea slabă pentru a juca un rol moral civilizator în politica mondială. Discursurile frumoase şi admonestările bine intenţionate au o greutate prea mică cînd sunt făcute de pe poziţii slabe. De fapt, tot ceea ce fac ele este să antagonizeze Rusia şi China. În circumstanţele date, Europa ar face mai bine sa aibă o poziţie mai puţin vizibilă.

Mi-e teamă că Europa şi-a irosit, în bună măsură, creditul moral. Se fereşte să impună sancţiuni, nu prea poate să intervină în crize în afara Europei şi a demonstrat impotenţă chiar şi în războaiele din propria ogradă. Cele mai multe guverne europene, şi guvernul german, nici măcar nu au curajul să admită ca joacă un joc dublu.

Spiegel: După două războaie mondiale, se poate spune că Europa este un stat post-eroic...

Laqueur: Da, dar cum poate supravieţui o ordine postmodernă într-o lume în care haosul domină şi nu legea internaţională? Campionii postmodernităţii vor trebui să acţioneze după două modele: să reglementeze viaţa noastră şi apoi să intervină în cazul „bătăuşilor” care nu au atins încă condiţia iluminată a postmodernităţii.

Spiegel: Păreţi a fi avocatul unui imperialism de factură liberală, care se contrazice pe el însuşi. Nimeni nu crede în Statele Unite cînd abordează o asemenea atitudine.

Laqueur: Este un concept lipsit de o politică realista intrinsecă. O abordare a politicii internaţionale care implică două coduri de conduită, valori şi standarde nu este doar o discriminare, dar necesită şi un sînge rece pe care UE nu-l are. Europa este deseori motivată doar de teamă, aşa cum sunt motivate şi statele cu care ajunge să se confrunte.

Spiegel: Cu toate acestea, UE ar fi foarte bine văzută ca un jucător în jocul global în foarte multe părţi ale lumii.

Laqueur: Desigur, dar criza europeană nu este doar o criză a datoriilor. Problema reală este: vrea oare Europa, în apatia ei, să joace un rol în politica mondială? Schopenhauer, marele filozof al pesimismului, spunea că este uşor să-ţi doreşti, dară „a vrea să-ţi doreşti” este aproape imposibil. Nu contează cît de des sunt lăudate şi invocate valorile europene, o voinţă slabă, inerţia şi lipsa încrederii în sine duc la diagnosticul unui ego foarte slab.

„A ne aminti istoria nu înseamnă să ne retragem din istorie”

Spiegel: După ororile secolului XX şi cele două încercări ale Germaniei de a-şi asigura dominanţa globala, cu un eşec răsunător, a ajuns oare ca deprimarea să fie starea de spirit a Europei?

Laqueur: Farmacologii nu au găsit încă un medicament care să trateze depresia colectivă a unor naţiuni întregi, timp de generaţii. Menţinerea unui „low profile” („low profile”, în traducere liberă, înseamnă abordarea deliberată a unui profil de pe poziţii anonime, din umbră, în care comunicarea publică este evitată; nota. red.) este mai uşor pentru europeni decît să aibă voinţa politică de a fi încă o dată o mare putere. Dar europenii nu au înţeles că a încerca să stai în afara luptei nu-ţi oferă protecţie împotriva consecinţelor politicii globale. Poate că prudenţa exagerată este recomandabilă uneori, dar inacţiunea se poate dovedi dezastruoasă. În timpul unei recente vizite la Berlin, preşedintele Obama a spus că a ne aminti istoria nu înseamnă să ne retragem din istorie. Nu cred că problemele economice, politice şi militare ale Europei sunt insurmontabile. Dar o abulie ciudată s-a instalat. Psihologii francezi au consacrat acest termen în secolul XIX, pentru a descrie lipsa inexplicabilă a voinţei, pe care unii o asociază acum cu un simptom al îmbătrînirii într-un mediu prosper.

Posibilitatea ca Europa să devină un parc de distracţii pentru noii îmbogăţiţi de pe urma globalizării

Spiegel: Europa trăieşte un moment al adevărului în actuala criză?

Laqueur: Voi răspunde cu o altă întrebare. Care sunt perspectivele unei inversări a procesului? Declinul este relativ şi are loc treptat. Situaţia este gravă, tot mai gravă în Grecia, Spania şi Portugalia, dar nu este devastatoare. Europenii fac tot posibilul să evite o prăbuşire şi să aterizeze cu bine. Colapsul uniunii monetare nu este de neevitat. Poate chiar un declin rapid ar fi mai bun, pentru că va duce la conştientizarea faptului că structura UE trebuie regîndită. Crizele creează solidaritate, aşa cum ştia foarte bine şi unul dintre părinţii fondatori ai actualei Europe, Jean Monnet. Mecanismele de bailout (bailout, în traducere liberă, este un termen peiorativ colocvial pentru a da un împrumut pentru o companie sau o ţară care se confruntă cu dificultăţi financiare grave sau faliment) au creat senzaţia unei comunităţi şi a unei solidarităţi, dar i-a făcut pe europeni sa nu mai vadă pericolul. Liderii europeni cred că au ieşit din criză. Ei bine, miracolele se mai întîmplă. Dar cred ca formula aplicată este cea care e mai puţin dureroasă şi care nu garantează succesul pe termen lung. Puţină reformă ici, o peticeală colo şi în rest o bună doză de business as usual (business as usual, în traducere liberă, este o expresie care se referă la desfăşurarea normală a activităţii, indiferent de circumstanţele actuale, evenimente deosebit de dificile care reprezintă un potenţial impact negativ; nota red.).

Spiegel: Unii ar putea spune că aceasta este gestionarea crizelor practicată de Angela Merkel.

Laqueur: Este politica bazată pe persistenţă. Se pare că există o lege a istoriei cum că instituţiile, o dată apărute, se autoregenerează şi continuă să existe, în ciuda temerilor, mult mai mult decît se aştepta. Există întotdeauna un timp mort mai lung înaintea unei prăbuşiri.

Spiegel: Deci ne vom trezi brusc...

Laqueur: Apariţia şi decăderea imperiilor este o constantă în istorie. Oswald Spengler spunea, după Primul Război Mondial, că dorinţa de linişte este consecinţa îmbătrînirii unei persoane. Oare prosperitatea materială nu a creat o societate timidă, care evită conflictele şi care ignoră avertismentele, pe care le vede ca pe o ameninţare la adresa hedonismului ei?

Ce va deveni Europa? Europa are nevoie de lume şi lumea are nevoie de Europa. Acestea sunt cuvinte mari, pe care oamenii vor şi le place să le audă, dar sunt şi adevărate. Dar simte lumea la fel? Posibilitatea ca Europa să devină un parc de distracţii pentru noii îmbogăţiţi de pe urma globalizării nu este ieşită total din cărţi. Acum zece ani, 900.000 de chinezi veneau în Europa de Vest în calitate de turişti. Acum sunt cîteva milioane...