Fii cel ce eşti, cu numele tău!

Autor: Dinu MIHAIL

La noi sînt codri verzi de brad/Şi cîmpuri de mătasă, spunea cîndva „poetul pătimirii noastre”.

Mai nou, la noi se calcă pe idei ca pe rîme după ploaie. Dacă nu sîntem aburiţi cu totul, asta ar trebui să ne bucure. Înseamnă că la Chişinău nu circulă numai mita, tuberculoza, oligarhii, rîia şi spermatozoizii, dar şi cărţile. Căci ce este, în linii mari, o carte? Este o idee înşfăcată de ceafă şi trîntită cu nasul de hîrtie.

Dar idee mai înseamnă şi iniţiativă. O iniţiativă erectilă, de milioane a apărut pe la noi odată cu perfectarea buletinelor de identitate pentru cetăţenii micului, dar voinicului stat moldovenesc, născut, ca Venus, din spuma puciului de la Moscova din 19 august 1991. Atunci cuiva, poate vreunui invalid al frontului alcoolic aflat într-o funcţie decizională, i-a venit ideea de a radia, de a zătri din spaţiul pruto-nistrean numele, prenumele şi patronimicele Teodor cu derivatele lor perfect legale Theodor, Toader (popular) şi Fiodor (preluat din greacă prin filieră rusă), acestea fiind înlocuite arbitrar şi abuziv cu prenumele/numele şi patronimicul (numele după tată) Tudor.

Tudor pe toată linia, uniformitate şi unanimitate la modul absolut, ca în statele dictatoriale. Astfel eu, fiul iubit al lui Fiodor/Toader Mihail, am aflat, odată cu perfectarea buletinului, că am un alt tată, pe care îl cheamă, acum, T u d o r. Cînd am întrebat: “Ce e cu porcărioara asta?”, mi s-a răspuns că Tudor este varianta, “traducerea” unică şi corectă a prenumelor T(h)eodor, Toader şi Fiodor. Pă dreacu’ este corectă!

Explicăm pentru proştii talentaţi la superlativ: prenumele T(h)eodor/T(h)eodora este de origine greacă şi înseamnă cel(cea) dat(ă) de Dumnezeu (theos = zeu; Dumnezeu + dor(on) = dat; dar; dăruit). Acelaşi lucru îl exprimă perfect şi corespondentul săi latin Deodatus.

Aşadar, prenumele Teodor are o semnificaţie, o puternică încărcătură semantică. Nu am nimic împotriva prenumelui/patronimicului/numelui de familie Tudor, însă acesta nu are, din păcate, nici o încărcătură semantică, nici o semnificaţie. Sau, şi dacă are, este una trasă de păr.

Orice s-ar spune, vorba lungă este, totuşi, bogăţia celor proşti… Noi, fiind o ţîră mai pragmatici, o luăm scurt prin mirişte: vrea, bunăoară, vijeliosul publicist Cristinel să-şi semneze articolele (bune, de altfel) Cristian Tudor Popescu – n-are decît s-o facă, fiecare cu opţiunea lui. Dar, dragi legiuitori din Moldova (născuţi, probabil, într-un moment cînd Cel de Sus se scobea – inestetic vorbind – cu degetul în nas), am şi eu dreptul să semnez, la o adică, Dinu Teodor/Toader/Fiodor Mihail.

Scurt suvenir din copilărie sau Lista lui Dinu. Am un nod moale cu clopoţel la tîmplă şi-mi amintesc cum colega mea de bancă Tamara Bătrînu a venit, prin 1966, la şcoală cu o rudă de-a ei din România. Ne-a prezentat-o: “Acesta este verişorul meu din Caransebeş. Îl cheamă Puiu”. Fără să vreau, numele/prenumele acesta m-a mirat pe loc şi chiar m-a intrigat: Cum, măi, să-l cheme pe un om, viitor bărbat, Puiu?! Puiu poţi să-i spui, familiar, unui om drag, indiferent de sex, sau, la maturitate, poţi să-i zici, strict confidenţial, soţiei, concubinei ori amantei: „Auzi, puiu, mînca-ţi-aş gurguiu’!”, la care ea, mîndra, să-ţi răspundă făcîndu-şi sincer cruce: „Că bine le mai potriveşti şi le zici… Aşa să te audă şi să te ajute Dumnezeu!”. Dar ca un bărbat să poarte numele de Puiu ori o femeie pe cel de Puia… Badea/nenea/ghea/moşul… Puiu… şi lelea/tanti/mătuşa/ţaca/baba… Puia (Rebreanu, de pildă)…

Aveam şi noi rude în România. Care stabilite la Iaşi, care la Ploieşti. Veneau uneori pe la Costeşti împreună cu odraslele lor: Claudia, Doina şi Marcel. Acesta îmi plăcea, mai ales că aveam şi noi un Marcel (Cenuşă) în sat. Apoi Claud(-iu Briceag), Galaction (Hîncu şi Ghineţ; numele lor parcă sînt un tril, un ţipăt de pasăre exotică, ca şi Ilarion), David (Grîu), Angela (Briceag-Gorbatenco), Rodica (Galus şi Gheorghişteanu), Dragoş (Gorcea, Şalaru, Stevciuc, Sofroni şi Panţîru), Dan (Bătrînu), Margareta (Bujniţă), Victoria (Lavric-Bătrînu, Bujniţă-Sofroni şi Galus-Bocancea), Dora (Bujniţă “a lui” Gherman Briceag din Duruitoarea Veche), fraţii Iulius şi Dinu (Galus), Lucreţia (Benea-Gridinoc şi Sofroni), Aglaia (lui Gheoghe C. Galus, astăzi Moşanu, plenipotenţiar “ministru al sănătăţii” în comuna Coşteşti-Rîşcani şi satele învecinate), Luiza (Benea), Lavinia (Bujniţă-Briceag), Lucia (Bocancea şi Briceag), Viorel (Mihail: director de revistă, redutabil publicist, “Săptămîna” fiind un model de gînd, suflet şi stil elegant ca o marchiză), Mircea (Sofroni: profesor universitar, doctor în medicină, ani în şir director al Spitalului oncologic din Chişinău), Silvia (Bujniţă şi Sofroni), Ilona (Bejan: tatăl Ilonei, Mihail Bejan, fost deputat în primul parlament al republicii, a contribuit enorm, în calitate de preşedinte de colhoz, la construirea bisericii din satul nou, sfinţită în 1994), Veronica (Adauge şi Cenuşă, actualmente Postolachi; doctor în filologie), Elvira (Bujniţă, Sofroni şi Culciţchi), Maricica (Lungu şi Lavric), Laurenţiu (Popencu), Zina (Bîlici, ulterior Guriţanu, eminentă şi frumoasă-coz, febleţea tuturor băieţilor de la şcoala medie din Proscureni), Valeriu (Bocancea: dansator strălucut în şcoală, stabilit în Grecia: Dracu-a zis: “Eu am mîncare,/Am de toate, masa-i mare./Hai, veniţi, la voi e groznic!”/Şi ne-am dus la dracu-n praznic…), Jan al lui Nichita Gorcea, pe care noi, plozimea şi puştimea satului, de fiecare dată îl petreceam din urmă cu invariabila poezea subversivă: Жили, были три бандита – Ленин, Сталин и Никита (Hruşciov, desigur, dar hazul e că tot aşa îl chema şi pe tatăl lui badea Jan, ceea ce îl înfuria la culme şi ne fugărea nebuneşte cu bicicleta)… şi alte nume dragi inimii mele, văzului şi auzului dilatate, în acele timpuri, la maximum.

Doamne, cu ce chipuri frumoase, dumnezeieşti mi-am civilizat ochiul, m-am desfătat în copilărie şi adolescenţă! Înşiruirea aceasta de nume, unul mai frumos decît altul, se cheamă, pe scurt, clipa salvată!

Ca şi Teodor, prenumele/numele de familie Mihail este de asemenea încărcat de istorie, spiritualitate şi glorie. Este socotit universal, avînd o veche tradiţie europeană creştină, prenume ce se transmite direct din cărţile Vechiului Testament. La baza lui stă un vechi nume ebraic, cel al Arhanghelului Michael, prezent în toată lucrarea lui Dumnezeu. Prenume teoforic, format din tema Mika, „cine este ca” + terminaţia – el, o prescurtare a lui Elohim, „Dumnezeu”. Deci, semnificaţia numelui e Cel ce este ca Dumnezeu.

Cînd spui ori scrii Mihai, care este un diminutiv/nume hipocoristic pentru Mihail, e ca şi cum te-ai opri la jumătate de drum, pentru că Mihai înseamnă doar atît: cel ce este ca… Ca cine? Numai Mihail răspunde pe deplin la această întrebare principială. Mihai e nume de ţînc, de pui, Mihail este nume de coşcoge lup.

Anatomic vorbind, Mihai este un amputat, un liliput, un invalid faţă de Mihail. Mihai, Mihăiţă, Mişu, Mişulică (actorul român Mişu Fotino, bunăoară) etc. îşi au dreptul lor la existenţă ca diminutive, forme de dezmierdare, de alintare, însă atunci cînd ieşim în lume, cu costum la patru ace şi cu acte în regulă, ar trebui să fim Mihail. Cum ar fi cazul lui Mihail Kogălniceanu, căruia între prieteni i se zicea Mihalache, nume hipocoristic pentru Mihail. Lui Sadoveanu apropiaţii i se adresau cu formula/apelativul conu’ Mihai, însă Ceahlăul literaturii române întotdeauna a semnat, neabătut, Mihail. La fel a semnat inclusiv cele patru articole în care autorul romanului Baltagul pleda pentru restabilirea numelui corect al lui Mi-ha-il Eminescu.

Aş compara vinul de viaţă lungă (Mihail) cu oţetul (Mihai). Şi oţetul e un fel de vin, atîta doar că este unul compromis, denaturat, decăzut din starea lui de graţie, culoare şi savoare.