O altă legendă despre întemeierea Moldovei

Autor: Dinu MIHAIL

Întîmplarea se petrece la cîteva zile după facerea lunii. Arhanghelii Gavriil şi Mihail zboară în preajma lui Dumnezeu şi-i spun, arătînd de sus spre Carpatul proaspăt ieşit de sub scoarţa pămîntului:

-- Dar, Doamne, la ce te-ai gîndit? Ai făcut o ţară de-a dreptul minunată! Ai dăruit-o cu rîuri şi lacuri săgetate de peşti dulci, cu codri doldora de poame şi de mierea albinelor, cu pămînt mănos bun de presărat pe rană… Nu cumva ai pus prea multe într-o singură ţară?

Aici cică brusc s-a iscat o rafală de vînt şi arhanghelii nu au mai putut auzi răspunsul* Domnului…

Cu toate că nu se cunoaşte explicaţia lui Dumnezeu, cert este că Moldova e tărîmul vitalităţii vegetale. Trece în zbor o pasăre, sloboade în roua tricoloră a patriei un găinaţ dolofan şi, pînă zburătoarea năzdrăvană ajunge la cuib, cireşul a şi dat colte. „Ia minune, bre!”, se cruceşte filozofic moş stafidă Dumitru Ghineţ** (poreclit Chiponcă), sprijinit în toiagul său luuung cît o baladă grozovană. Iar pînă îşi mai hrăneşte acolo orătăniile din ogradă, cireşul, cînd te uiţi mai bine, a şi înflorit ca viteazul din poveste, împrăştiind în toate cele patru puncte cardinale pocale de aromă şi culoare.

Economia (ca şi istoria, de altfel) nu se face cu conjuncţia dacă: dacă am avea bani; dacă ploaia ar veni la timp; dacă am dispune de piaţă de desfacere; dacă am avea măcar zece centimetri de frontieră comună cu Germania (i-am declara război şi peste 5 (cinci!) minute am capitula necondiţionat pentru totdeauna)…

Şi totuşi, dacă am avea piaţă de comercializare, aici am putea creşte chiar şi pui de draci. Căci, nu e vorbă de clacă, pămîntul e bun de uns pe pîine dimineaţa la ceai în loc de unt. Partea proastă e că avînd un sol fertil, pe care creşte totul fără mare efort, ne-am cam lăsat în voia sorţii şi în mila Celui de Sus, fără a pune serios la contribuţie muşchii creierului. La noi, ministrul agriculturii nu e pustoslovul fachir culinar Bazil Bumakovesku, ci Dumnezeu: dacă plouă, e veselie, e soare (şi) în cămară; dacă nu plouă, e prăpăd.

De cînd m-am trezit pe lume pe mal de apă curgătoare, Prutul, m-am pomenit într-o permanentă baie de clorofilă, la nordul republicii oamenii avînd un adevărat cult pentru copaci şi pomi de tot soiul. Bunăoară, numai o singură grădină, cea a tatălui meu, era încorsetată de 11 nuci falnici, nemaivorbind de meri, perji, gutui, vişini, zarzări, prăsazi (da. băi, peri) şi cireşi de care te împiedicai la tot pasul. Mai ţin minte că în mahalaua noastră, cea din Costeştii vechi-vechi, cele mai mari şi mai bogate livezi de pruni le aveau nanu’ Todirică Lavric şi nana Marghioala “a lui” Vasile Bujniţă.

Dar ce plantaţii urieşeşti de nuci vechi, falnici, ruginiţi de vreme erau în Badragi şi în Cotul Prutului! S-au dus toate ca o părere, ca o boare de vînt, de parcă nici n-ar fi fost vreodată… Oasele foşnetului lor de ramuri şi frunze şi-acum îmi scîrţîie-n urechi.

Livezile de la Costeşti-Rîşcani erau atît de vestite prin zonă, încît au nimerit şi în pagini de literatură. Iată ce scria, pe la începutul veacului al XX-lea, eseistul, criticul literar, polemistul talentat… mai pe scurt, inteligentul evreu H(enric) Sanielevici, născut la Botoşani în 1875: „… Şi iar mă gîndesc la copilăria mea pe care, pînă la cincisprezece ani, am petrecut-o în Botoşani, dar şi-n multe sate din nordul Moldovei: Costeşti, Fîntînele, Dolhasca, Podriga etc. Pretutindenea livezi la fiecare casă de gospodar, adesea chiar cu fructe de rasă. Crăci pline sprijite de pari. Livada era mîndria şi nobleţea gospodarului… Toamna se uscau prunele la soare ori în cuptor, se opăreau ori se afumau, se umpleau podurile de mere şi prune tomnatice, de piersici, caise şi gutui: se pregăteau compoturi, dulceţuri, şerbeturi”.

O să vă întrebaţi, poate, ce căuta Sanielevici tocmai pe la Costeşti? Pesemne că uneori trecea pe la rudele sale din satul meu. Să nu uităm că în noiembrie 1940 autorităţile sovietice au înregistrat în localitatea Costeşti, r-nul Balatina, 1. 398 de suflete, dintre care 1. 352 erau moldoveni, 34 evrei şi 12 ruşi.

Tot de livezi şi alte bomboane agricole e legat şi numele lui Alexandru Gangur, un om vestit, la timpul lui, în satul nostru. Tradiţia spune că, da, la Costeşti erau livezi doldora de prune, dar iată că oamenii nu prea aveau meri pe la casele lor. Şi atunci, cică, A. Gangur nu se ştie pe unde o fi plecat, pentru ca, după o habă de vreme, să aducă în sat mai multe soiuri de măr, acestea răspîndindu-se apoi în toată localitatea.

Numele lui provine de la un substantiv comun, gangur, acesta însemnînd puradel, prichindel, copil.

Dar pe lîngă faptul că a fost un salutar răspîndac de pomi, Alexandru Gangur a rămas în memoria colectivă şi ca un spirit viu al satului în materie de vorbe meşteşugite. Nu a fost numai un şotios de frunte, un purtător de bancuri, dar şi un creator de situaţii, de subiecte care te ung la inimă cu umorul, ironia şi autoironia lor. A fost, în mic, un fel de Ion Creangă al Costeştilor.

Bunăoară, imediat după (re)venirea sovieticilor în 1944 în sat au fost create, ca peste tot în Moldova, cercuri, celule de învăţare a limbii ruse. Krujokuri, unii zicîndu-le, prin rotacism, kurjokuri. Pe atunci, Alexandru Gangur avea obiceiul din străbuni de a-şi mai pişca uneori nevasta pe la părţile moi ale corpului din dotare...

O pişcă azi, o pişcă mîine şi astfel “crima”-i gata – pînă cînd află responsabilii de la sovietul sătesc. Este convocat la o convorbire tovărăşească, unde e întrebat de ce îşi bate nevasta. La care eroul nostru răspunde calm: -- Cum să n-o bat, dragi tovarăşi, dacă ea nu vrea să înveţe sfînta limbă rusă?!

Toţi cei din prezidiu au chicotit în pumni şi l-au lăsat în pace pe “împricinat”.

Altă dată, în sat venise un învăţător nou, un director de şcoală, unul Dimitriu, îmi pare că-i zicea, căruia i s-a rezervat, vremelnic, o casă de trăit. Iar casa era, noaptea, păzită. Se formase un grup de costeşteni care făceau, cînd le venea rîndul prin rotaţie, de serviciu la coşmaga lui Dimitriu. Îi vine rîndul şi lui A. Gangur. Era o noapte de iarnă cu un ger de ţi se făcea strumintul ca acul şi zarzării ca macul. Ghea Alexandru se tot învîrte prin jurul casei, iar de ici se gîndeşte ce să inventeze ca pe viitor să scape de această corvoadă…

Ei bine, pe la ora nouă toar’şul director a stins lampa şi s-a culcat. Peste vreo oră, A. Gangur, căruia între timp îi venise o idee salvatoare, bate în geamul camerei în care adormise Dimitriu. Acesta se trezeşte şi îl întreabă aburit pe „paznic”: “Ce-i, bade Alexandru, ce s-a întîmplat?!” „ Dom’ director, mata dormi?” „Da, dorm”. „Apoi dormi liniştit, dom’ director, că eu te păzesc bine, n-ave grijă!”.

Oleacă nedumerit, Dimitriu suflă în lampă şi se culcă din nou. Trece vreo oră şi Gangur bate iarăşi în fereastră: “Dom’ director, mata dormi? Apoi dormi liniştit, că eu de păzesc bine, n-ave nici o grijă!”.

Cică în acea noapte de pomină ghea Lisandru a bătut de vreo zece ori în geamul directorului, în felul acesta făcîndu-i somnul ferfeniţă, salată.

A doua zi, Dimitriu a mers indignat la sovietul sătesc şi le-a spus celora de acolo să-l izbăvească pe viitor de “nebunul ista pus pe şotii la tot pasul”.

În felul acesta directorul a scăpat de “ochiul vigilent” Gangur, dar şi Gangur s-a mîntuit de corvoadă.

Aşa am priceput eu să scutur o petală de nu-mă-uita peste amintirea omului care a fost Alexandru Gangur. Poate că alţii vor scrie şi mai meşteşugit decît mine, Dumnezeu să-i ajute. Totuşi fraza esenţială rămîne asta: Gangur a fost – ca şi moş Luţă Gheorghişteanu, ca şi Ionică Bîrsanu, ca şi Sandu Gridinoc (decedat în august 2010) – un creator oralist cu efect pe termen lung.

* Chipurile Dumnezeu ar fi zis, totuşi, atunci: „Ca să echilibrez cumva situaţia, o să le dau moldovenilor… partide. Cît mai multe formaţiuni politice, şi atunci nu se va înţelege nimic din Moldova”. Vă daţi seama, la alegerile din 30 noiembrie a. c. vor participa numai 40 de partide!!! Chiar că ne facem de rîs în lume, compromitem tot ce întîlnim în cale. Unde s-a mai văzut ca la un potenţial electoral de pînă în două milioane de cetăţeni să existe 40 de chichineţe, stîni, bisericuţe, coştereţe, coşmăgi şi colibe politice? După cum spunea o femeie ideală despre campaniile electorale din Moldova, “Ăştia trebuie mai întîi fierţi şi apoi îngropaţi la douăzeci de metri în pămînt cu faţa în jos!”. De fapt, ea nu spunea nimic. Ca orice femeie ideală, era… mută. Vorbea prin mesaje scrise... Acesta e un aviz nevinovat pentru feministele prea înfocate din Moldova, gen distinsa doamnă Ecaterina Mardarovici şi alte dulci minuni dureroase ale existenţei basarabene.

** Mai sînt dator cu o explicaţie: Dumitru Ghineţ (aproximativ 1851-1930), poreclit Chiponcă, este străbunicul pe linie paternă al verilor drepţi Dinu şi Viorel Mihail. În toţi anii de şcoală, bunul meu învăţător Vasile Vasilievici Ivanenco (rus; lipovan/caţap moldovenizat) mă poreclea “Chiponcă”. Mie trebuşoara asta nu-mi plăcea defel. Odată, pe cînd eram deja prin clasa a opta, l-am întrebat de ce mă poreclea cînd era enervat pe mine. Iată răspunsul său: “Pe acest Chiponcă, adică pe Dumitru Ghineţ, l-am cunoscut bine, mai ales că eram aproape vecini. Era unul din bunii gospodari ai satului, poate chiar primul dintre ei. De gura lui asculta şi mic, şi mare. Credea că numai el are dreptate, în toate şi oricînd. Aprig om a mai fost, dar de ce a fost poreclit anume Chiponcă – nu ştiu”.