ETICA PENTRU POPORUL MEU

În imagine: După Basarabia necunoscută de Iurie Colesnic, iată că vine Moldova necunoscută de Evghenii Pascari, o carte palpitantă, excepţională sub toate aspectele.

Laudă cărţii

Încă şi mai concret: trăiască prietenia de nezdruncinat dintre moldoveni şi lectură!

Adversari ai citatomaniei, vom începe totuşi acest demers în favoarea cărţii cu o scurtă poveste, pe care am furgăsit-o în Sertarul cu aplauze al unui scriitor drag inimii mele: Ana Blandiana.

… Pe vremea aceea, cînd un pictor era arestat, i se dădea voie să-şi poarte cu el în închisoare şi trusa cu pensule şi vopsele. Astfel, atunci cînd a intrat în celula întunecoasă din turn, primul gînd al eroului acestei poveşti a fost să-şi picteze pe unul din pereţi o fereastră. Pictă într-adevăr o fereastră deschisă, prin care vedea cerul orbitor de albastru. Celula devenise astfel mult mai luminoasă.

Dimineaţa, cînd intră să-i aducă bucata de pîine şi apa, temnicerul trebui să închidă ochii, orbit de lumina care pătrundea prin fereastra pictată.

-- Ce se întîmplă aici? răcni el şi se repezi să închidă fereastra, dar se lovi de perete.

-- Am deschis o fereastră, răspunse pictorul liniştit. Era prea întuneric.

-- Ha, ha, ha, rîse temnicerul uimit că se lăsase înşelat. Şi-l îngînă batjocoritor:

-- Ai deschis o fereastră? Ai pictat o fereastră, nenorocitule! Nu-i o fereastră adevărată. Îţi închipui doar tu că e o fereastră.

Pictorul răspunse calm:

-- Am vrut să fac lumină în celulă şi am făcut. Prin fereastra mea cerul se vede. Chiar şi dumneata, intrînd, a trebuit să închizi ochii din cauza luminii.

De data asta temnicerul se supără:

-- Crezi că mă poţi îmbăta cu apă rece? Turnul acesta nu are nici o fereastră, cine intră aici nu mai ajunge să vadă lumina zilei.

-- Şi totuşi, în celula mea lumina intră prin fereastra deschisă, spuse pictorul.

-- Da? îşi bătu joc temnicerul! Atunci de ce nu evadezi? Aşa m-ai convinge şi pe mine că e vorba de o fereastră adevărată.

Pictorul îl privi cu atenţie, înaintă cîţiva paşi spre zid şi se aruncă pe fereastră.

-- Stai! sări temnicerul înspăimîntat, încercînd să-l oprească, dar se izbi cu fruntea de zid. Alarmă! A evadat! începu el să urle, în timp ce prin fereastra deschisă se auzea trupul pictorului despicînd aerul spre lespezile de la piciorul turnului…

Dacă facem un mic efort şi rezumăm o sumă de cunoştinţe, observăm că întreaga istorie a civilizaţiei noastre este marcată de o luptă continuă pentru cucerirea spaţiului şi a timpului. Omul, acest computer biologic ambulant, vorba Zinei (Eu îmi iubesc Zînelul şi mă mîndresc cu el,/În suflet Ea îmi toarnă tărie de oţel!), a inventat numeroase mijloace pentru învingerea Spaţiului: automobilul, avionul, radioul, telefonul, televiziunea, internetul şi, ca un coronat opus, naveta spaţială cu toată camarila ei de sateliţi şi moduli interplanetari. Dar în acest context de uluitoare realizări tehnice deocamdată există doar un singur mijloc de a înfrunta Timpul. Acest mijloc nu e decît Cuvîntul tipărit, cel mai important şi mai trainic liant între generaţii, între Ieri, Azi şi Mîine.

Una dintre catastrofele noastre naţionale este hemoragia/beţia de cuvinte. Sîntem/sîntem/sântem/sumus, se pare, o naţie filologică. FilFac! Vorbim mult, ne pupăm teatral-arborescent şi trăim puţin, sinucigaş de puţin în intimitatea cărţii. A cuvîntului tipărit în general. Chiar şi din punct de vedere anatomic sîntem făcuţi mai mult pentru ascultare decît pentru meliţare: Dumnezeu ne-a dat două urechi şi o singură gură.

Omul fără lecturi este un automutilat, un invalid. O piticanie, un liliput intelectual. Ne întrebăm uneori de ce e puţină minte, credinţă în lume. Domnul Dumnezeu explică în cartea cărţilor, Biblia: “Nu va rămîne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sînt numai trup” (Facerea). Oameni-trup, tub digestiv lîngă tub digestiv, fără cealaltă dimensiune esenţială: spiritul. Ar putea fi o explicaţie plauzibilă… Trupul nespiritualizat, neîmplinit în duh, are numai suflu de viaţă şi instincte, ca animalul. Atît.

În anul 1812, cînd ruşii pravoslavnici au anexat Basarabia eliberînd-o de sub mahomedani, între Prut şi Nistru nu exista – vă daţi seama?! – nici o şcoală laică. Potrivit datelor oficiale, în 1918 populaţia care ştia să citească în Basarabia se prezenta astfel: germani – 65, 6 %; polonezi – 49, 6 %; evrei – 49, 5 %; ruşi albi (blancs) – 42, 3 %; velicoruşi – 39, 9 %; bulgari – 31, 4 %; turci (găgăuzi) – 21, 1 %; ucraineni – 15, 3 %; moldoveni – 10, 5 %; ţigani – 0, 95 %. Aşadar, sîntem pe “onorantul” loc 2 (doi) de la coadă spre cap din 10 etnii conlocuitoare. După găgăuzi şi ucraineni, mergem mînă în mînă cu ţiganii, mama mă-sii de treabă. Nici statisticile de astăzi nu sînt cu mult mai îmbucurătoare la acest capitol. Am mai spus-o şi cu alte ocazii: în Moldova, spargerea de biblioteci şi librării, furtul de carte trebuie încurajate de domnul Guvernoiu ca un act de cultură.

Trebuie să gestionăm în aşa fel timpul ca să croim o oază de linişte, de răgaz şi pentru informare, pentru lecturi. Dacă nu citeşti, dacă nu te documentezi, dacă nu administrezi eficient logosul, atunci de ce, naţiune cu trei culori cunosc pe lume, plîngi torenţial pe prispa istoriei că, azi, marea majoritate a capitalului din Moldova o deţin ruşii şi evreii? D-apoi cum să nu-l deţină, dacă evreii au absolvit Academia Moise cel Biblic, iar ruşii Universitatea Dostoevski cel Tolstoi… Noi ce institut am absolvitără cu diplome cumpărate pe banii făcuţi în sudoarea frunţii de părinţi prin Italii sau Rusii? Făt-Frumos fiul Iepei? Ah, deprinderea seculară de a fugi de seriozitate şi disciplină, dînd vina pe alţii, geme adînc în noi…

Nimic durabil nu se realizează fără informare temeinică, fără disciplină interioară, fără efort continuu şi fără beţia constructivă a riscului. Nu spunea Mircea Eliade că fără opt ore de bibliotecă pe zi nu avem ce căuta în literatură? Şi atunci, derutaţi, mahmuri, nici Domnului lumînare, nici dracului vătrai, din neputinţă o cotim, în compensaţie, spre filologie, spre patriotism verbal (numai fapta, actul creator în orice domeniu întemeiază patriotismul adevărat), căci altceva vandabil nu prea avem şi nici nu putem face. Du-te la bătaie,/Pentru “â” din “a” să mori/Şi-i găsi nevasta/Groasă pînă-n zori!

În secolul al XXI-lea vor rezista şi se vor impune popoarele bine documentate. Neconcurenţialii vor fi storşi ca o lămîie între chingile bicisniciei economice şi vor fi aruncaţi la coşul cu gunoi de lux al istoriei.

Cartea este o fereastră spre lumină. O fereastră spre trecut, prezent şi viitor. Iar cine nu cunoaşte trecutul, nu înţelege sarcinile prezentului şi riscă să rateze şansele viitorului. Totuşi, trăirea obsesivă în trecut este sinucigaşă. Blochează energiile şi întunecă orizonturile. Cam aceasta ar fi proporţia ideală de urmat: o zi pe săptămînă o dedicăm trecutului, trei prezentului şi două zile le rezervăm viitorului. Desigur, ziua a şaptea o dedicăm lecturii, meditaţiei, odihnei şi mersului smerit la biserică. Cu cît mai mult te smereşti, pe atît te omeneşti.

Ca şi sportul, ca şi artele marţiale, bunăoară, cartea îl suveranizează pe om. Îl face mai liber, mai sigur pe sine. Îl fereşte de capcane existenţiale, inclusiv ideologice. Probabil că cea mai bună ideologie pentru om este libertatea conştientizată şi înhămată la plug. Nu poţi construi un stat suveran de facto cu oameni nesuverani lăuntric de jure. Cu orice analfabet, societatea pierde cîştigînd un rob. Omule, nu uita: politicienii te vor prost, neinformat, credul.

Iată de ce adevărata cauză naţională este, aici şi acum, refuzul prostiei!

Ne plîngem la orice colţ de secundă că avem parlamente de lupi. Corect! Dar cine naşte un parlament de lupi? Un popor de oi, oismul (incultura) – bioderma care suge sîngele şi energia popoarelor – luîndu-se din lipsa de informare fundamentală.

Felul în care cuvintele apar şi se aliniază în noi, sub formă de frază şi discurs, nu este ceva înnăscut, ci se obţine prin deprindere, prin exerciţiu. Deci, se obţine. Deci, se poate obţine. Important este să vrem. Dacă vrei, toate celelalte vin parcă de la sine. Deprinderea de veacuri (de la Cantemir încoace aproape că nimic nu s-a schimbat în mentalitatea noastră) de a ne trăi viaţa la modul nepăsător-aproximativ-superficial-lasă-mă să te las-iresponsabil este pistolul de la tîmpla istoriei noastre.

Unde caracter nu e, nimic nU E!

Dinu MIHAIL,
consilier de stat la Preşedinţia Republicii Moldova (1997-2001)