În imagine: O capodoperă literară australiană ce a dobîndit aureola unei legende.

Performanţa se obţine prin cultură, prin unirea sorţii cu fapta omenească

Autor: Dinu MIHAIL

Se zice că tot spiritul din lume este inutil pentru acela care nu-l are prin naştere. Prin ceea ce ţi-i dat de la Dumnezeu, cum se exprimă ţăranii noştri.

Să înţelegem de aici că soarta, în momentele sale principale, este prestabilită? Că există destine programate, aşa cum există gene programate, precum sînt cele ale cancerului, bunăoară? Că destinul, ursita sau soarta este ceea ce ţi se dă prin naştere, de la Aprinzătorul de stele? Că acolo unde natura pedepseşte, spiritul recuperează?

… Lumea de ici, lumea de dincolo… Totuşi, nimeni nu s-a întors din lumea morţilor, pentru a face dovada concretă, palpabilă (Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!) a nemuririi omului. Or, tocmai reîntoarcerea ne-ar interesa! Stafiile ne-ar dezvălui ce se află dincolo. Cei vii vor povesti poate după moarte, în lumea de dincolo, bîrfele şi secretele lumii acesteia, de dincoace. Dar parcă deocamdată nici un mort nu s-a întors pentru a dezvălui în lumea de dincoace misterul lumii de dincolo. Şi astfel, miliarde peste miliarde de oameni vii au trecut, mereu în acelaşi sens, din lumea aceasta în lumea cealaltă; dar, în sens invers, nimic cert nu se strecoară, nimic concret nu iese la iveală. Şi cînd te gîndeşti că omenirea e formată din mai mulţi morţi decît vii, că cele două lumi sălăşluiesc dintotdeauna una lîngă alta, că vecinii noştri, morţi, dorm în mijlocul oraşelor noastre, la cîţiva metri sub picioarele noastre… A trăi în mister şi a nu avea habar – iată un chin ciudat. Cînd ne gîndim cît de familiară e moartea şi cît de totală e ignoranţa noastră, şi că nu a existat niciodată vreo scurgere de informaţii, trebuie să recunoaştem că secretul e bine păzit. Moarte, mossadisto şi kaghebisto ce eşti!

Un răspuns cît de cît clar la asemenea întrebări ne scapă ca nisipul printre degete.

Toată lumea ştie că la obiectul moarte nu există “repetenţi”. Sufletul fiind nemuritor, iar asta o afirmă tot mai insistent chiar şi oamenii de ştiinţă, îşi continuă activitatea şi în lumea cealaltă, adică o va continua de acolo de unde a rămas cu facerea binelui în momentul decesului.

Cît priveşte nedreptăţile, suferinţele pe care le-am îndurat nemeritat din partea oamenilor, vor fi recompensate la Cer. Şi Platon zice (-- Măi Platon, ai palton? – Nici crivat, bade Socrat!) că în viaţa viitoare justiţia divină va corecta justiţia omenească. Să trăim deci în aşa fel încît pînă şi dricarului să-i pară rău cînd ne va duce la groapă. Cică justiţia divină intervine atunci cînd cea omenească nu poate face nimic (spun eu şi alţi savanţi ca mine – шютка; şi dacă што, scuzare).

Dumnezeu ne-a dat ca să ne răscumpărăm viaţa viitoare, trăind-o pe aceasta aşa cum trebuie, adică pilduitor. Să nu ratezi şansa cînd ţi se va spune: “Gata, fă-ţi bagajele!” Şi ce rău îţi va părea că ai pierdut ocazia! Cu cît ai făcut pînă atunci, cu atît rămîi. Bune sau rele. Sau amestecate, ca o salată de toate zilele. Ai fi vrut să înfăptuieşti mai mult, acum nu se poate, ceasul nu mai poate fi dat înapoi.

De aici încolo contează atitudinea ta pe care o vei avea în faţa morţii. Să nu fii laş, să nu te sperii şi să nu abjuri. Forma cea mai comună şi mai naturală (sic!) de laşitate este teama de moarte. „Te binecuvîntez pentru moarte, Serioja. Să mori cu vitejie, ca un ofiţer”, îi spune lui Seghei Golovin tatăl său înainte de executarea sentinţei prin spînzurătoare (Leonid Andreev, Povestea celor şapte spînzuraţi). În limbaj popular, asta se cheamă a muri frumos, ca Pasărea spin* bunăoară, ci să nu te “guduri şi să scînceşti ca un cîine jigărît”.

De viteaz şi moartea se teme, ne învaţă, de peste munţi de ani, un proverb persan. Există o părere că moartea e cumplită pentru cei ce nu au un suport moral. Nu crede în Dumnezeu şi de aceea se teme de moarte, cam aşa se spune prin satele moldoveneşti despre cei terorizaţi de gîndul morţii. Cel care cu adevărat îl are în suflet pe Tatăl Nostru nicicînd nu poate fi singur, neajutorat.

Teama de moarte blochează energiile şi iniţiativele, îl depersonalizează pe individ, îl transformă în legumă, în bostan uitat, toamna, sub gardul năpădit de buruieni. Chipurile cartaginezii, vechi popor semitic, cu elementul lor exponenţial Hanibal, erau obsedaţi de ideea morţii. Ei nu aveau – spun istoricii mentalităţilor – înţelegere pentru durerea umană şi nu ştiau ce înseamnă compasiunea… Nu am întîlnit nicăieri formulată această ipoteză, însă am impresia că frica exagerată, animalică faţă de moarte poate conduce la autoanihilare şi chiar la dispariţia bruscă din istorie a unor colectivităţi întregi – cum s-a şi întîmplat, de exemplu, cu cartaginezii.

Religia (re-ligare, care se întoarce la propria ei etimologie şi leagă înţelesurile într-un tot indestructibil) şi filosofia ne-au dat un punct de vedere de cea mai mare importanţă pentru arta de a trăi: să căutăm a privi viaţa ca o şcoală de îmbunătăţire, ca un foc de purificare în care firea noastră se scutură de orice amestec necurat. Cine umblă însă numai după noroc, acela va fi greu încercat de greutăţi şi-şi va istovi nervii. Norocul este în cer, iar fapta e pe pămînt. Deci, pe agerimea minţii tale şi pe forţa braţului tău să mizezi în toate. În volumul Fie pîinea cît de rea Gheorghe Mazilu scrie că “Munca este o condiţie fără de care omul nu are nici o noimă. Eu cred că toată povestea cu sensul vieţii este aici: te-ai născut ca să munceşti”. Clasicitatea chinuitoare a lucrului bine făcut aproape că nu o cunoaştem, rar de tot ne dă tîrcoale.

Performanţa se obţine prin cultură şi metodă (civilizaţie), prin unirea sorţii cu fapta omenească.

Citim într-o nuvelă a unui autor moldovan, care face elogiul ţăranului nostru: Cartea, la fel ca şi popii, nu i-au plăcut tatei niciodată. „Un lucru care nu te duce la bine: cel cu carte mai greu trăieşte”. Cînd ne vedea citind, ştiu că ne suduia de trei sute de dumnezei şi ne trimitea afară la treabă. Pe atunci înjura neaoş. „Lăsaţi cărţile, tu-v-an… că n-o să ieşiţi profesori cînd stau vacile neadăpate. De cîte ori vă spun: “Decît o chilă de minte, mai bine un gram de noroc”. Ce dreptate avea atunci tata!

Mă rog, e şi acesta un punct de vedere, deşi trebuie să recunoaştem, cu tot respectul pentru prozatorul şi ţăranul său moldovan: cu o asemenea filosofie, cu o asemenea concepţie despre viaţă niciodată ţîncul nu ajunge lup. Aş ciocni cu acest prozator un pahar de acid dezoxiribonuleic, dar am auzit că el, ca toţi alcoolicii (sau: alcoolnauţii) de vocaţie, acum consumă numai bere zero. Iar cu trebuşoara asta fals terapeutică iată cum e: de la berea zero şi pînă la femeia gonflabilă nu e decît un singur pas… Oameni întunericiţi, cadavre ambulante, labagii în dosul frigiderului, scriitori cu cărţi, multe cărţi boghete, dar fără operă.

“Tata” din nuvela la care ne-am referit face parte din categoria celor cărora le e frică să gîndească şi să-şi asume o opţiune. Adică este victima unui degradant complex de inferioritate. Un tată dat drept model trebuie să fie, după umila noastră părere, înţelept, bun şi răbdător. Să-l intereseze, în principal, două întrebări: 1) ai fost în stare tu, măi Buzdugan Fermecatov din satul Crăcănaţii-de pe-Deal, să iubeşti şi 2) care a fost calitatea iubirii tale, căci numai din dragoste curată apar toate pe ape, în aer, pe uscat?!

Un tată adevărat trebuie să-şi încurajeze odraslele să citească nu o carte, ci biblioteci întregi să filtreze prin inima şi mintea lor. Un om fără lecturi este stîlp cu ochi. Şarampoi, după cum ar scrie Sadoveanu. Parafrazîndu-l pe Mateevici, poate abia atunci cînd vom înţelege acest lucru nu vom plînge-atît de-amarnic că ni-i soarta prea săracă…

Cu fiecare analfabet, societatea pierde un potenţial creator şi cîştigă cu siguranţă un rob. Un proverb evreiesc spune ceva în sensul că omul analfabet, incult nu e neapărat prost, dar e obligatoriu slab, vulnerabil.

Avem nevoie de toţi. Nu numai pentru a accelera ritmul transformărilor ca să fim în rînd cu lumea bună, ci şi pentru a verticaliza omul, a-l scoate din condiţia de sclav. De rob în genunchi.

Să nu uităm că geniul nu este atributul unui popor oarecare.

* Există un mit, o legendă a unei păsări ce cîntă o singură dată în viaţă, mai dulce decît orice altă vietate de pe pămînt. Din momentul în care îşi părăseşte cuibul, pleacă în căutarea unui copac cu spini şi nu îşi află odihna pînă nu-l găseşte. Apoi, cîntînd printre ramurile sălbatice, ea se aruncă în spinul cel mai lung şi mai ascuţit. În îmbrăţişarea morţii, îşi învinge propria agonie, scoţînd un tril ce le depăşeşte pe cele ale privighetorii şi ciocîrliei launloc. Un cîntec la superlativ, ca tribut al existenţei sale. Pasărea, cu spinul înfipt în piept, urmează ciclul implacabil al legii nescrise; nu ştie de ce impuls este condusă, dar îşi începe călătoria pe care o sfîrşeşte aruncîndu-se singură într-un spin. Şi moare cîntînd. Chiar în momentul în care spinul o pătrunde, ea nu-şi dă seama că o aşteaptă moartea; cîntă, cîntă pînă nu mai rămîne nici o picătură de viaţă în ea, pînă cînd nu mai poate să scoată nici un sunet. Dar noi, noi cei care ne împlîntăm singuri spini în piept, noi ştim! Noi înţelegem! Şi totuşi o facem. O facem! Ne aruncăm în mod conştient în vîrful spinului, suferind cele mai crunte dureri de dragul cîntecului care se numeşte Iubire. Şi aceasta pentru că, se spune, ce-i mai bun pe lume are un singur preţ: cel al unei mari dureri. Orice mare dezamăgire este fiica unei foste mari iubiri.