„Cu greu suport oamenii tăcuţi şi închişi. Urăsc „muţii". Pentru că nu ştiu la ce să mă aştept de la ei. În tacu’ zace dracu’. Omul vorbăreţ e ca o carte deschisă, fără ascunzişuri şi dedesubturi, fără surprize neplăcute care uneori te pot lăsa mască în sensul prost al cuvîntului”, cam aşa ceva vociferam odată într-o prezenţă mai numeroasă, cu veşnicul meu păcat de-a afirma ceva fiind convinsă că adevărul arată anume aşa şi nu altfel. Or, cu atît mai mare mi-a fost mirarea cînd am auzit un glas nesigur de bărbat, care a avut totuşi curajul să-şi enunţe mesajul pînă la urmă: „Eu sînt tot un „mut” la care te referi tu, însă pe tăcute pot iubi pînă la durere fizică, pot muri pentru cine mi-e drag. Eu sînt „mutul” care nu ştie şi nu poate să-şi exteriorizeze sentimentele, emoţiile, trăirile, ceea ce nu înseamnă că asta îl poate transforma într-un monstru. Iar surprizele pot fi şi frumoase”. A scos-o tipul în capăt şi după cum şi-a schimbat de cîteva ori culoarea feţei cît a vorbit mi-am dat seama că l-a costat mult acest „discurs”.

Pe om l-au trecut năduşelile şi s-a liniştit, eu însă m-am gîndit încă ceva timp. Se vede că nu e chiar totul corect în această schemă a mea de evaluare, care pînă la urmă a făcut fisuri.

Este clar că viaţa cu „regina dramei”, indiferent de gen, nu este uşoară, numai că şi la polul opus există complicaţii, pe alocuri serioase. Iar un aisberg lipsit de emotivitate poate enerva mai mult decît carnavalul brazilian, chiar dacă este vorba de o persoană perfectă în toate privinţele.

Prin coincidenţă, o cunoştinţă de-a mea trăieşte cu un astfel de aisberg deja de vreo 20 de ani. Şi după cum afirmă ea, trăieşte nu rău: „Ca la toţi, a fost mai greu pînă ne-am deprins unul cu altul, pe urmă s-au prins nişte reguli pe care am încercat să le urmăm. El tace, eu vorbesc, dar într-un final facem ceea ce e mai bine pentru familie...aşa şi trăim...băiatul cel mai mare iaca e deja student”.

Principalul, spune amica mea, am învăţat să nu-i scot emoţiile cu cleştele. De cum am deprins acest lucru, a devenit mai uşor. Temperamentul e o chestie din născare – ori îl ai, ori nu. Niciodată nu mi-am dorit să-l schimb cu tot dinadinsul, pentru că am înţeles că am nevoie de el aşa cum este – molcom, uneori ursuz, dar sigur ca o stîncă de munte. Şi e mai bine aşa decît unul care-ţi umple capul, dar şi viaţa, cu baliverne.

Oamenii îs diferiţi. Unul e ca un film „action”, ca un vulcan. Altul e scoica care s-a închis şi trebuie să aştepţi mult şi bine pînă se deschide iar. Şi ceea ce este mai important e să nu încurci emoţiile cu demonstraţia ostentativă, cu etalarea lor ipocrită. Pentru că din cîte am înţeles (cam tîrziu ce-i drept) dacă omul nu arată emoţii, asta nu înseamnă că nu le are şi poate fi zblenduit de fiecare cum îi place. El simte nu mai rău ca alţii şi fiecare brînci poate spori presiunea interioară şi mai devreme sau mai tîrziu acest cazan poate răbufni. Şi nu cred că merită de încercat experimentul. Mai bine de reţinut că sentimentele pot fi exprimate în mod diferit.

Lilia GRUBÎI