EMINESCU SI CEZARA – ELEVII DE LA SCOALA ALBINELOR

În această iarnă blîndă tot cu duble sărbători, am luat la lecturat cele necitite de-ale poetului fără de pereche, adică de-a lui Mihai Eminescu. Ba o poezie, ba un colind, sau o căzătoare stea din cer și așa urcai pînă la novelele originale. Multe am citit, multe am aflat, în gît multe noduri am legat că, vorba aia: Poetul o comoară ne-o lăsat, dar noi la citit ne prea le-am luat.

Mie rușine de două ori să-mi fie, fiindcă Eminescu pe cîmpii a cutreierat, atîta insectuță a sesizat și în versurile domniei sale ca pe niște mărgăritare le-a înșirat. Dar pe albină, fag și miere de atîtea ori în poezie le-a cîntat, încît după a lui cer, lună și stea, mica albină a devenit o muză mare, din care fără frică de a ei înțepătura, mult se inspira. Iar lecția de apicultură din novela Cezara, entomologic m-a impresionat, de aceea în „stupina gazetărească” – Moldova Suverană, elevii școlii de lăudat m-am apucat.

Așadar, lecția de apicultură din Cezara se află în scrisoarea de moștenire a unchiului către nepot. Pentru a vă intriga să citiți novela toată, după care o să-mi mulțumiți cu plăcere-n ochi, obraji și buze, vă transmit cîteva momente picante: „… e acoperită de snopuri de flori, de vițe sălbatice, de ierburi înalte și mirositoare în care coasa n-a intrat niciodată”. În acest vers Eminescu este un adevărat iubitor de meleag sau azi s-ar numi ecolog, dar continuăm: „Și deasupra păturii afînate de lume vegetală se mișcă o lume întreagă de animale”. Se vede că Eminescu a învățat nu numai botanică și zoologie, dar și apicultură, fiindcă rezultă din cele ce urmează: „Mii de albine cutremură florile lipindu-se de gura lor, bondarii îmbrăcați în catifea, fluturii albaștri umplu o regiune anumită de aer deasupra căreia vezi tremurînd lumina soarelui”. Albina și gura? A cui? A florii! Totuși o gură aproape de… e un apropo la o intimitate… Sigur, că doar Eminescu avea voie absolut la toate!

Unchiul din novela lui Eminescu, continuă să descriere nepotului cum a prefăcut o peșteră în casa și prisaca lui: „Toată această insulă-n insulă este o florărie sădită de mine anume pentru albine. Lucrez toată ziua cîte ceva”. Insulă, albine și un om care lucrează? Rezultă că era sănătos și „minte-os”. Mai departe vă rog mai atent urmăriți accentul meu, fiindcă prezint un alt licăr genial de-a lui Eminescu: „Umblu la școală. Știi la care: la albinele mele”. Uh! Poate fi ceva mai genial? Albina oferă școală! Și nu oricare, dar de la care se poate învăța, și nu oricum, dar prin muncă, și nu de oricare, dar din cea cu plăcere! Mai departe meditați și nea-voastră asupra laudațiilor aduse de Eminescu celei mai nobile insecte de pe pămînt – Apis mellifera.

„Am părerea cum că toate ideile ce plutesc pe suprafața vieții oamenilor sînt creații ce aruncă o manta pe un corp ce se mișcă. Ele sînt altceva decît mișcarea corpului însuși, deși atîrnă de la ea”. Prima laudă – albinele sînt altceva și cît adevăr conține. Fiind creații a nu știu sigur cui: Naturii sau a lui Dumnezeu, sau ambilor împreună, dar albinele impresionează pînă în prezent. Cel mai important viața noastră pe pămînt, în tot sensul cuvîntului, depinde de albine.

Continuă poetul prin „gura de aur” a unchiul din nuvelă: „Mai întîi statul albinelor. Ce ordine, măiestrie, armonie în lucrare. De ar avea cărți, jurnale, universități, ai vedea pe literați făcînd combinații geniale asupra acestei ordine ș-ai gîndi că-i făptura inteligenței, pe cînd vezi că nu inteligența, ci ceva mai adînc aranjează totul cu o simțire sigură, fără greș”. Ordine și mai adînc – altă laudă a poetului, dar pentru a economisi spațiul gazetăresc, citim din novelă: „Apoi coloniile. În toată vara vedem cîte două sau trei generații colonizîndu-se din statul matern, și ceea ce ne bucură este lipsa de fraze și rezonamente cu care la oameni se-mbracă această emigrare a superfluenței locuitorilor”. Mai scrie Eminescu în a lui Cezara: „Apoi revoluțiile. În tot anul o revoluțiune contra aristocrației, a curtizanilor reginei – minus contractul soțial, orațiunile parlamentelor, argumente pentru dreptul divin și dreptul natural. Cinis et umbra sumus” (cenușă și umbră).

Obligatoriu să citiți Cezara ca să ajungeți și la: „Te naști, te-nsori, faci copii, mori, tocmai așa ca la animale, numai că-n loc de ulița satului, unde paradează donjuanii patrupezi, există la oameni sala de bal, muzica, unde vezi asemenea junele maimuțe cu monoclu mirosind femelele. Și astfel trec multe bucăți de vreme, crezi ori nu crezi ceea cu ce ți se argumentează excelența acestei lumi, și mori apoi, fără ca cineva să mai întrebe după acea muscă care, ca învățat, a produs maculatură științifică, ori, după împrejurări, a predicat, a agitat republican ș.a.m.d. Și poate că din cînd în cînd ți-vin momente de luciditate în care privești din somn și vezi deodată cu mirare c-ai trăit într-o ordine de lucruri strict organizată, fără ca s-o știi sau s-o vrei aceasta”. Valabil pînă în prezent, dar să aflăm ce a mai filosofat: „Astfel vedem în marile migrațiuni ale popoarelor, unde fii minoreni ieșeau din țară pe cînd stupul matern sta locului, o analogie cu roiurile de albine. Nu explicările ce se dau faptelor, ci faptele înșile sînt adevărul”.

În continuare expunem doar cîteva gînduri ale lui Eminescu, care excită tot felul de nervi și anume: „mizerabilul avocat – mintea; existența este în sine mizerabilă; profundă înțelepciune în mizeria existenței; pentru lucrătorii statului onoarea, pentru soldați gloria, pentru principi strălucirea, pentru învățați renumele, pentru proști cerul, și astfel o generațiune înșală pe cealaltă prin acest advocatus diaboli moștenit, prin acest sclav silit la șireție și sofisme, care aicea se vaieră ca popă, colo face mutre serioase ca profesor, colo parlamentează ca avocat, dincolo taie fețe mizerabile ca cerșetor. Acest din urmă o face pentr-un pahar de vin ce-l are in petto (în sinea sa), altul pentr-un titlu, altul pentru bani, altul pentru o coroană, dar la toți în esență este aceeași, un moment de beție”.

Un alt licăr genial scris de Eminescu în novela Cezara: „Iată ce învăț eu de la dascălii mei, de la albine – în școală la ele văd că sîntem umbre fără voință, automați care facem ceea ce trebuie să facem și că, pentru ca jucăria să nu ne dezguste, avem această mînă de creieri care ar vrea să ne dovedească că într-adevăr facem ce voim, că putem face un lucru sau nu… Aceasta-i o înșelare de sine în care mulțimea de probabilități e confundată cu ceea ce sîntem siliți a face”.

Eminescu conchide la sfîrșit, prin același unchi către nepot: „Eu, mulțămită naturii, m-am dezbrăcat de haina deșertăciunii. Îți sărut fruntea, file kefale” (capule iubit?). Precizez subtil la unchi pentru nepot: pupă fruntea fiindcă sub ea, capul face ce vrea, adică „cel deștept”, sau „cel silit să facă ce trebuie să facă”, adică „cel prost”.

Cred că pentru prima își va primi nepotul sărutarea, fiindcă unchiului albinele i-au servit de școală cu dascăl, care vrea să i-o lase moștenire cu tot raiul lui, în care albina este regina nu numai cea ouătoare, dar cu toată familia sa de multă floare polenizatoare.

În concluzie, unde a învățat Eminescu despre albină și valoarea ei, la Cernăuți, Viena, Berlin? Sau în școlile copilăriei lui petrecute prin livezile, cîmpiile, viile, pădurile Botoșanilor și Ipoteștilor? Cred că în toate cîte mai multe. Dar una-i să înveți o materie pentru examen, și alta este să o strecori prin basme, poezii și novele, după care gîndul și înțelepciunea să strălucească atît mai tare. Mulțumim Mihai Eminescu, pentru toate, iar pentru albină cu „osebită” plecăciune.

Asea M. TIMUŞ, Dr.conf., UASM

Socialmai mult
18.10.18 - 17:20
18.10.18 - 15:24
18.10.18 - 13:03
17.10.18 - 19:45
17.10.18 - 17:34
17.10.18 - 14:08
17.10.18 - 13:32
16.10.18 - 18:40
16.10.18 - 16:39
16.10.18 - 11:51
15.10.18 - 17:45
15.10.18 - 17:40
15.10.18 - 16:44
15.10.18 - 11:39
14.10.18 - 15:42
14.10.18 - 15:16
13.10.18 - 16:27
12.10.18 - 19:13
12.10.18 - 19:04
12.10.18 - 19:02