DORESTE OARE INTR-ADEVAR PUTIN SA DESTABILIZEZE OCCIDENTUL?

Aşa cum nu sînt dovezi convingătoare privind „atacul Kremlinului asupra democraţiei noastre”, tot aşa nu există o logică politică în motivele incriminate lui Putin

Redactorul publicaţiei The Nation, Stephen Frand Cohen, şi John Batchelor, continuă să reflecteze pe marginea războiului rece rus-american.

Astfel, Cohen mai mult de zece ani vorbeşte despre faptul că politica americană duce spre un nou război rece cu Rusia, or, dacă un asemenea conflict se va declanşa, atunci acesta va fi mult mai periculos decît războiul rece dintre URSS şi SUA care a durat 40 de ani. Oricum ai da, un nou (sau reluat) război rece deja a început şi ultimele evenimente demonstrează în deplină măsură cît de primejdios este acesta. În cadrul procesului de sancţiuni, o etapă a căruia a lansat-o destul imprudent în decembrie 2016 preşedintele Obama, administraţia Trump a arestat cîteva proprietăţi ale misiunii diplomatice ruse în SUA.

Ceea ce s-a întîmplat la consulatul Rusiei din San Francisco pare a fi un caz fără precedent. Încălcînd înţelegerile internaţionale şi bilaterale, precum şi normele generale ale imunităţii diplomatice, agenţii serviciului american de securitate au intrat pe teritoriu şi au făcut percheziţii în clădire. În acelaşi timp, asupra preşedintelui Putin se fac presiuni puternice în interiorul ţării, cerîndui-se să dea „un răspuns pe potrivă”. Dacă acesta va fi de acord, atunci poate începe ceva de neînchipuit: o rupere deplină a relaţiilor diplomatice dintre cele două supraputeri mondiale. (Cohen aminteşte că Washingtonul pe parcursul a 15 ani a refuzat să recunoască oficial Rusia Sovietică, pînă ce în 1933 acest lucru l-a făcut preşedintele Franklin Roosevelt).

În epicentrul acestei aproape că anulări depline a diplomaţiei americane faţă de Rusia se regăseşte o afirmaţie (enunţată în ianuarie 2017 în aşa-numită „Apreciere a comunităţii de spionaj”) precum că în timpul campaniei prezidenţiale din 2016 în SUA Putin a dat comandă să fie atacat virtual Comitetul naţional al Partidului Democrat şi făcută publică corespondenţa electronică, pentru a slăbi poziţiile candidatei Hillary Clinton şi ajutîndu-l astfel pe Donald Trump. Această apreciere pînă în prezent rămîne a fi un obiectiv politic şi media pentru clasa de la guvernare din SUA, numai că este serios discreditată, mare parte pe motivul lipsei unor dovezi convingătoare. De fapt, unii experţi tehnici consideră că furtul datelor electronice de la Partidul Democrat este rezultatul nu al unui atac cibernetic, ci al unei banale scurgeri interne. (Aici Cohen face trimitere la nişte evaluări preţioase făcute de specialişti tehnicieni la 1 septembrie curent pe portalul TheNation.com, practic ignorate de importante mijloace de informare în masă).

Dar mai este şi a doua acuzare adusă lui Putin, apărută în baza unei „investigaţii de spionaj” din luna ianuarie: vorbim de „atacul asupra democraţiei americane”, devenit un „Pearl Harbor politic” care este doar o parte dintr-o campanie mondială de „destabilizare a democraţiei”, inclusiv în statele membre ale NATO. Or, în pofida faptului că unele comunicate oficiale germane şi franceze spun că Kremlinul nu a întreprins acţiuni rău-intenţionate în campaniile electorale din aceste ţări, jurnalişti şi politicieni americani , inclusiv liberali şi progresişti, continuă să insiste că Putin duce un război împotriva democraţiilor occidentale pentru a le „destabiliza”. Şi o fac, fie din dorinţa de a susţine „rezistenţa contra lui Trump”, fie din cauza unei rusofobii ideologice, fie din necesitatea de-al demoniza pe Putin. Însă Cohen menţionează că în asemenea învinuiri lipsite de temei aduse lui Putin nu există nici mărturii istorice, nici logică politică.

Cu toate acestea, Cohen vine cu următoarele concluzii:

  • Putin a venit la putere în 2000 cu misiunea de a restabili, moderniza şi stabiliza Rusia, care într-un deceniu de la destrămarea Uniunii Sovietice a ajuns la o stare apropiată de anarhie, iar poporul suferea şi sărăcea. Toate acestea Putin le obţinea în mare parte din contul extinderii relaţiilor economice, pozitive politic şi profitabile cu Europa democratică, bazate în mare măsură pe legături comerciale de piaţă.
  •  Într-o măsură considerabilă, succesul şi popularitatea lui Putin în ţară timp de 13 ani de guvernare (pînă la criza ucraineană din 2014) s-au bazat pe o dezvoltare fără precedent a relaţiilor economice cu Europa şi nu mai puţin cu SUA. Bunăoară, Rusia a asigurat cu o treime necesitatea energetică a ţărilor din Uniunea Europeană, iar mii de producători europeni, începînd cu fermieri şi terminînd cu întreprinderi industriale, au găsit în Rusia lui Putin imense noi pieţe de desfacere, la fel ca şi companiile producătoare de maşini şi reţelele fast-food din America. Încă în 2013 Kremlinul se folosea de serviciul unei firme americane pentru formarea de opinie publică şi Goldman Sachs, pentru a face publicitate Rusiei drept un loc securizat şi cu mari profituri pentru investiţii occidentale.
  • Mai mult decît atît, mare parte din averile oligarhilor ruşi, ce constituie, după cum se vorbeşte, baza puterii lui Putin, se păstra peste hotare, inclusiv în Europa de Vest, Marea Britanie şi chiar în SUA. Bunăoară, echipa New York Nets care face parte din Asociaţia naţională de baschet din SUA, precum şi arena acesteia din Brooklyn, îi aparţin unui dintre cei mai bogaţi oligarhi ruşi Mihail Prohorov.
  • Totodată, pînă în 2014, Putin era un partener cu drepturi depline între liderii europeni (chiar şi americani), susţinînd bune relaţii de lucru cu preşedintele Clinton, iar iniţial cu Bush.

De ce dar, în asemenea circumstanţe, se întreabă Cohen, i-ar trebui lui Putin să destabilizeze democraţiile occidentale care acordă o susţinere financiară sesizabilă pentru renaşterea Rusiei şi restabilirea statutului acesteia de mare ţară în plan internaţional, dar şi îl considerau partener pe Putin? Liderul rus nu a avut asemenea motive. În fapt, chiar de la bun început, în multe discursuri şi articole (care nu sînt luate în seamă de jurnaliştii americani) Putin mereu susţinea că este necesară o stabilitate atît în ţara sa, cît şi în afara ei. Mai mulţi hulitori sau denigratori ai lui Putin, în confirmarea propriilor argumente, vin cu dovezi contrarii precum că acesta demult este un politician „antiamerican” şi „antioccidental”.

  • Putin a fost împotriva invaziei americane în Iraq. Însă, subliniază Cohen, Germania şi Franţa au făcut acelaşi lucru.
  • În 2008 Putin a purtat un mic război în fosta republică sovietică Georgia. Dar investigaţia desfăşurată de europeni a demonstrat că conflictul a fost iniţiat de preşedintele de atunci al Georgiei. (De Saakașvili – nota redacției).
  • Putin a fost acuzat de nenumărate ori de faptul că dispune lichidarea jurnaliştilor care îl critică şi a oponenţilor politici. Însă Cohen menţionează că nu există nici un fel de dovezi (şi nici chiar logică) în confirmarea acestor învinuiri. Există doar semne că sursa acestor acuzaţii sînt oponenţii lui politici.
  • Putin este învinuit că promovează acasă o politică antioccidentală. Dar un asemenea punct de vedere presupune că toţi „prietenii” de peste hotare şi aliaţii Americii în plan istoric, politic şi social trebuie să meargă într-un pas cu SUA, împărtăşindu-i închipuirile despre ce e bine şi ce e rău. Drept răspuns, Putin exemplifică cu principiul unei civilizate suveranităţi naţionale. Fiecare naţiune trebuie să-şi caute propria cale în cadrul propriilor tradiţii istorice şi în conformitate cu actuala situaţie politică. Mai mult decît atît, în virtutea acestui concept al suveranităţii, Putin ideologic ar trebui să fie montat împotriva flagrantului amestec în politica altor state, spre deosebire de liderii comunişti pînă la Mihail Gorbaciov, aflaţi sub influenţa comunismului.

Mai pe scurt, dacă Putin ar fi plecat din postul său pînă în 2014, atunci cu siguranţă ar fi fost considerat drept lider „prooccidental”. Şi el urma în general acest curs, în ciuda extinderii NATO şi apropierii blocului de hotarele ruse, în pofida politicii americane de schimbare a regimurilor în ţările vecine, în pofida permanentei critici în adresa sa din partea conducerii serviciilor de securitate din Rusia, care afirmau că Putin se lasă pradă iluziilor şi este „prea moale” faţă de Occident, mai ales faţă de SUA.

Totul s-a schimbat în urma crizei din Ucraina din 2014, cînd Putin a anexat Crimeea şi a susţinut rebelii din Donbass în războiul civil ucrainean. Şi iată în acest moment au şi fot lansate afirmaţii neîntemeiate precum că Putin ar tinde spre coruperea democraţiei de peste tot locul, iar în 2016 a încercat să împiedice alegerile preşedintelui american. Numai că există două interpretări, care se combat, privind ceea ce s-a întîmplat în 2014 în Ucraina.

Prima constă în faptul că Putin fără nici un motiv şi obraznic s-a amestecat în disputa democratică din interiorul Ucrainei cu privire la ceea dacă trebuie sau nu preşedintele Ucrainei, Victor Ianukovici, să semneze Acordul de parteneriat economic cu UE. Atunci cînd Ianukovici a cerut timp suplimentar pentru a lua decizia, la Kiev au început proteste stradale, iar în februarie preşedintele a fost nevoit să fugă din ţară. Putin a acaparat Crimeea şi a acordat suport rebelilor din estul Ucrainei pentru declanşarea acţiunilor împotriva noului guvern şi a tendinţelor acestuia de apropiere de Occident, dorinţei de a adera la UE, iar ulterior şi la NATO.

O interpretare alternativă, considerată de Cohen ca fiind confirmată de fapte reale, constă în următoarele: Putin a văzut cum la început paşnicele proteste, cu susţinerea Occidentului, au crescut în dure ciocniri armate cu participarea maselor, care l-au lipsit de putere pe preşedintele legitim ales al Ucrainei şi au pus în fruntea ţării un guvern ultranaţionalist şi antirus. Acest guvern a început să ameninţe ruşii din estul Ucrainei, baza militar-maritimă rusă de o importanţă excepţională din Crimeea, precum şi populaţia rusă din peninsulă, care constituie majoritatea pe acest teritoriu. În aceste circumstanţe impuse lui Putin, acesta n-a avut de ales şi a procedat aşa cum în locul lui ar fi procedat oricare lider de la Kremlin.

Cohen îşi aminteşte un caz important, dar uitat, care a avut loc în 2014 la Kiev, în timpul crizei din februarie. Atunci, miniştrii afacerilor externe din trei ţări europene (Franţa, Germania şi Polonia) au ajuns la înţelegerea unui compromis paşnic între preşedintele ucrainean şi liderii protestelor stradale. Ianukovici a căzut de acord să fie organizate alegeri anticipate şi să fie format un guvern provizoriu de coaliţie împreună cu liderii opoziţiei. De fapt, Ianukovici a fost de acord cu o reglementare democratică şi paşnică a crizei. În timpul unei discuţii telefonice cu Putin preşedintele Obama a afirmat că susţine o asemenea înţelegere. Însă aceasta a murit deja peste cîteva ore, fiind refuzată de ultranaţionaliştii ieşiţi în stradă şi care au început a acapara clădiri. Nici Obama, nici miniştrii europeni nici măcar nu au încercat să salveze acest acord, iar cu timpul au susţinut în deplină măsură noul guvern, ajuns la putere ca urmare a unui puci stradal violent.

Cine dar în acest caz, se întreabă Cohen, a „destabilizat” rămăşiţele unei defectuoase şi perverse, dar constituţionale, democraţii ucrainene: Putin ori liderii occidentali, care au renunţat la acordul obţinut cu propriile eforturi?

Restul, cum s-ar zice, este istorie, care a condus la un nou şi mult mai periculos război rece, la afirmaţii alogice şi lipsite de dovezi, denumite în SUA ca „Russiangate”, la încălcări de lege fără precedent derulate împotriva diplomaţiei în San Francisco, precum şi la urmări mult mai primejdioase. America este mai mult ca niciodată aproape de război cu Rusia şi sigur că pericolul unui război azi este aproape acelaşi ca şi în timpul Crizei Caraibelor din 1962. În acelaşi timp, calomniatorii lui Putin, diferite speţe de rusofobi, puteri influente din culoarele guvernării, care beneficiază de dividende geopolitice şi financiare ca urmare a escaladării unui nou război rece, precum şi liberalii şi progresiştii care încearcă „să pună mîna pe Trump cu orice preţ” continuă eforturile. Aceştia ar putea să aibă o atitudine de ignorare faţă de respectiva analiză, numai că, după cum relevă Cohen, ea este bazată pe factologice dovezi istorice şi politice, care lipsesc în argumentele părţii opuse. Totodată, analiza este pătrunsă de grijă pentru reala securitate naţională a Americii, ceea ce, de asemenea, lipseşte părţii opuse.

Stephen Frand Cohen este profesor emerit în cercetări despre Rusia în cadrul Universităţilor din Princeton şi New York, precum şi redactor la publicaţia The Nation.

Socialmai mult
23.11.17 - 17:27
23.11.17 - 17:25
23.11.17 - 17:17
23.11.17 - 17:05
23.11.17 - 17:04
23.11.17 - 12:05
23.11.17 - 12:02
22.11.17 - 18:57
22.11.17 - 17:37
22.11.17 - 17:36
22.11.17 - 17:35
22.11.17 - 14:44
22.11.17 - 13:27
22.11.17 - 13:14
22.11.17 - 12:59
22.11.17 - 12:18
22.11.17 - 12:17
21.11.17 - 18:41
21.11.17 - 18:40
21.11.17 - 18:20