Divortul murdar al Regatului Unit de Europa

Uniunea Europeană vrea ca despărțirea să usture Londra, chiar dacă rănește Europa prin asta

Un divorț poate să fie o afacere neplăcută. În cele mai multe cazuri, o parte vrea să plece iar cealaltă ar vrea ca prima să rămînă. În anumite cazuri, una din părți face amenințări – de regulă de natură financiară – care s-ar dovedi dezastruoase pentru ambele părți. În cele mai rele cazuri, copiii sunt folosiți ca arme pentru a-l răni pe celălalt. Un divorț este o formă de nebunie unde furia domină, iar ambele tabere sunt de regulă dispuse să distrugă totul doar pentru a preveni dorințele celuilalt.

Regatul Unit a intentat divorț Uniunii Europene acum ceva mai mult de 17 luni. UE vrea ca despărțirea să usture Regatul Unit, chiar dacă rănește UE în același timp. De fapt, Bruxellesul spune că Uniunea nu va fi rănită de pierderea celei de-a doua economii ca mărime din Europa. Britanicii, ca tabăra care a intentat divorțul, au sentimente mixte asupra situației. Se trece de la empatetic la răzbunător. Iar apoi sunt și copiii, Irlanda de Nord și Republica Irlanda. Ele sunt ostatice în această negociere, europenii cerînd un lucru, britanicii altul, iar irlandezii din ambele tabere se tem că Brexitul îi va separa.

Acesta este punctul în care aș putea spune că nu trebuie să continuăm prea mult cu această analogie, dar este un caz în care analogia nu poate merge prea departe. Cînd ascult anumite personalități UE aruncînd cu amenințări înspre Regatul Unit, insistînd că nu sunt afectați de retalieri, sau politicieni britanici care spun că ar trebui pur și simplu să plece, indiferent de soarta copiilor – divorțul este singura metaforă.

Geopolitica în mod uzual depersonalizează aceste lucruri. Britanicii au avut o relație complexă cu Continentul, iar timp de secole au folosit relația pentru a-și satisface propriile interese. Mariajul lor cu Europa nu a fost niciodată o poveste de dragoste pasională. Au fost precauți cu privire la integrarea europeană, iar francezii chiar au vrut să-i țină deoparte. A fost o uniune bazată pe calcule la rece, un mariaj pentru bani. Astfel de divorțuri ar trebui să fie simple.

În acest divorț, însă, există o componentă emoțională care trece peste bani și poziție. Există o ură și niște resentimente bine înrădăcinate în joc. Sunt înrădăcinate în secole în care Europa a privit peste Canalul Mînecii la perfidul Albion, în timp ce Regatul Unit se uita înapoi și vedea un continent de mîncători de usturoi. Pentru un timp, părea că se vor înțelege, chiar că vor fi fericiți lucrînd împreună. Acum europenii simt că britanicii i-au trădat, iar britanicii sunt împărțiți între a sta pentru bani sau a recunoaște faptul că le repugnă partenerii lor europeni.

Dar sunt de asemenea într-un punct al divorțului unde, chiar dacă ar rămîne, mariajul nu ar mai fi niciodată la fel. Chiar și doi bătrîni vînători de avere pot ajunge la un punct fără întoarcere. Totuși, nu se pot evita pur și simplu. În mariaj sunt prea multe legături să fie tăiate toate de avocați.

Nu există cale de întoarcere. E doar o întrebare dacă, la fel ca în "Războiul rozelor" (un film vechi ce trebuie văzut pentru a fi înțeles Brexitul), se vor găsi în situația de a se distruge reciproc pentru ultimul cuvînt. Teoria geopolitică spune că nu pot fi așa iraționali, dar divorțul face oamenii să se poarte în feluri ciudate. Bănuiesc că se va termina cum se termină majoritatea divorțurilor: cu o înțelegere rece dar amiabilă, urmată de calmarea furtunii. Dar vor mai fi copiii vreodată la fel? (autor:George Friedman)