Cîteva amintiri necenzurate despre Eugen Cioclea

Autor: Dinu MIHAIL

Naşterea, căsătoria (nunta – totul e un ritm şi o veşnică nuntire) şi moartea sînt principalele momente din viaţa omului de oriunde şi de oricînd.

Dacă primul eveniment – naşterea – nu ţine de voinţa omului, atunci la actul final, cel al morţii, din aventura vieţii sale, el participă plenar. Individul poate decide între a se căsători sau nu, a avea sau nu copii, dar niciodată între a muri ori a nu muri vreodată. La obiectul moarte nu există repetenţi.

Moartea, ca şi viaţa, sînt nişte taine ale Creaţiunii: venim pe lume, nu ştim de ce şi plecăm fără să ştim cînd şi unde. Atunci, la moartea cuiva apropiat, cum ne-a fost nouă Eugen Cioclea, înţelegem cîte ceva din semnificaţia continuităţii. În concepţia mea, Eugen n-a murit. A plecat să doarmă puţin în patria noastră de sub pămînt, să se odihnească oleacă la umbra cireşului crescut în cimitir peste amintirea celor dragi. Omul trăieşte pe atît pe cît este pomenit.

Nu am fost alături de el în clipa fatală, dar, din cîte îl cunosc, cred că a plecat zîmbind, împăcat cu sine şi cu lumea. Am impresia că toată nefericirea oamenilor vine dintr-un singur lucru, şi anume că nu sînt în stare să stea liniştiţi în odaia lor… Abia peste ani şi ani dezlegăm parţial, inclusiv cu ajutorul unor texte de referinţă, taina zîmbetelor de adio. În Cea mai veche dintre spaime (Pe marginea unui text de Tolstoi) Emil Cioran spune: „Natura s-a arătat generoasă doar faţă de cei pe care i-a cruţat de gîndul morţii. Pe ceilalţi i-a dat pradă celei mai vechi şi mai teribile spaime, fără să le ofere sau măcar să le sugereze mijloacele prin care să se lecuiască (…) Această spaimă, care-i roade pe ambiţioşi, abia dacă-i atinge pe cei puri”.

Deci, să reţinem: dacă moartea fizică poate fi amînată, dar niciodată învinsă, teroarea morţii o suportă mai uşor cei care “în marea trecere” păşesc pe calea curăţeniei morale. Cuviosul Siluan Atonitul spune că „Sufletul păcătos care nu cunoaşte pe Domnul se teme de moarte gîndind că Domnul nu-i va ierta păcatele sale”.

Aşadar, soluţia parcă e simplă de tot: dacă vrei să zîmbeşti, să nu fii cuprins de frică, nu fă păcate! Nu cumva să spuneţi cîndva că n-aţi ştiut.

Ce citea Eugen?

Citea în permanenţă. De la biblioteca Uniunii Scriitorilor împrumuta sistematic revista „România literară”, iar de la „Onisifor Ghibu”, „Secolul XX”. Îi plăcea “Semn”-ul de la Bălţi. Nu ştiu ce împrumuta de la alţii, însă atunci cînd venea în casa mea îşi alegea de pe rafturi numai cărţi de filozofie şi eseistică. Cîteva titluri: “Totalitate şi Infinit” de Emmanuel Levinas, “Paradoxul român” (Sorin Alexandrescu), “Iubirea şi Occidentul”, “Partea diavolului” (Denis de Rougemont), “Dincolo de bine şi de rău” (Friedrich Nietzsche), “O istorie culturală a penisului” (David M. Friedman), “Filozofia lui Dostoevski” (Nikolai Berdiaev), “Rusia ameninţă Occidentul?” (Jean-Sylvestre Mongrenier), “Cuvînt despre moarte” (Ignatie Briancianinov), “Studii despre iubire” (Jose Ortega y Gasset), “Singurătate şi destin” (Emil Cioran), “Viaţa intimă a lui Dostoevski” (T. Enko) etc. Returna cărţile conştiincios, la acest capitol fiind un bun parolist. Totuşi, o dată mi-a pierdut o carte, semnată de gînditorul rus Vasili Rozanov. Mi-a dat, în schimb, un volum barosan de amintiri despre Nichita Stănescu, pe care, la rîndu-mi, în 2009 l-am donat Bibliotecii „Onisifor Ghibu”. Lectura era, pentru el, şi un mod de a-şi împuţina singurătatea. Suporta greu singurătatea. Ştiu că prin 2008 Gheorghe Urschi făcea, la un post TV, elogiul singurătăţii. Şi Eugen comenta asta zile în şir: “Măi tu, măi tu, Urschi ista e un zăpăcit, e un idiot, auzi tu: cum poţi să lauzi aşa ceva, cînd singurătatea de durată, în exces se transformă în boală?!”. Deseori se gîndea, senin, la moarte.

Ce mînca Eugen?

Aristotel, părintele spiritual al moldovenilor, spune că în lume sînt trei mari deschizători de drumuri: Inteligenţa, Banul şi Întîmplarea. Moment concret istoric: în ultima zi a anului 2011 stăteam stingher şi oarecum derutat în staţia de troleibuz de lîngă Cinematograful Patria. Derutat, fiindcă eram singur-cuc şi nu ştiam unde, cum şi cu cine “să fac” Revelionul-2012. Aşa ceva nu mi se mai întîmplase niciodată. Ştiu că asemenea sărbători sînt o pură convenţionalitate, dar Revelionul parcă se cere, totuşi, stropit cu ceva şampanie în prezenţa unor oameni dacă nu dragi tare, atunci măcar cunoscuţi. Ei, ideal ar fi să stai cu mîndra-n braţă pînă mîine dimineaţă, însă de unde nu-i nici chiar Dumnezeu nu cere, darmite Dinu Mihail… Şi cum stăteam eu aşa abătut, împuşcat într-o aripă în staţie, simt că mă tipăreşte cineva pe umăr: era Eugen Cioclea, pe care l-o fi adus acolo întîmplarea. Îi împărtăşesc necazul şi-mi zice să-l urmez pînă la Botanica, fiindcă în noaptea asta ne este hărăzit să facem revelionul împreună. Coborîm aproape de cuibul lui (într-adevăr cuib: avea o garsonieră, în care la nevoie se intra şi pe oberliht atunci cînd Eugen rătăcea cheile de la uşă) şi intrăm la magazinul “Sofia”. Îmi spune – expeditiv, autoritar, cu voce tare – să cumpăr două pîini şi cighiri, cît mai mulţi cighiri (un fel de pîrjoale din măruntaie de porc; din turc. ceger “măruntaie”). De ce numai cighiri, şi încă atît de mulţi? întreb nedumerit. Fiindcă asta-i mîncarea mea preferată! face Eugen un gest iluminist cu mine.

Acasă avea o şampanie şi vreun sfert de sticloanţă de coniac. “Toată băutura e la discreţia ta, mă anunţă ritos Eugen, fiindcă nu pun pe limbă strop de tărie”. „Şi de mult ai legat de gard dughitul?” „O-ho, demult, tare demult, poimîine se împlinesc tocmai trei zile”, mă anunţă rîzînd stăpînul apartamentului. Într-adevăr, avea perioade în care defel nu consuma alcool. Iar coniacul îl ţinea în casă pentru tabiet: în cafeaua de dimineaţă îi plăcea să picure cîţiva stropi de soare potabil, pentru gust şi aromă.

Iarna, în apartamentul său era un ger de nu nimereai dinte pe dinte cînd vorbeai. Din cauza eternei lipse de bani, Eugen achita numai facturile pentru energie electrică şi apă rece. Care agent termic? Agentul său termic dîrdîia de frig prin calorifere.

În sfîrşit, Eugen s-a asasinat cu cighiri. După ce am terminat şi eu să-mi clătesc gura de vorbe rele cu şampanie şi cognac, am cotit-o încetişor înspre pat. Cioclea avea un divan lat, ospitalier, pe care noaptea aşternea o saltea electrică, ca să nu îngheţe cu totul de frig. Punem salteaua în priză, întindem sacii cu oase pe divan şi ne învelim cu două oghealuri şi cu vreo trei pături. Ne-a fost cald la spinare şi ceva pe la coaste, numai că… Numai că atunci cînd ne-am trezit am constatat cu uimire că ambii aveam, sub năsucuri, nişte mustăţi albe, de brumă, de mai mare dragul să le admiri. Eugen era obişnuit cu aşa ceva, el de ani de zile producea în apartament brumă autentică sută la sută.

Eugen şi fetele

Se întîmpla, uneori, să luăm masa împreună la bufetul Uniunii Scriitorilor. După un prînz cît de cît copios, odată am urcat în lift, ca să ajungem mai uşor pînă la etajul patru al Casei scriitorilor, unde se afla redacţia săptămînalului “Literatura şi Arta”.

Eu: -- Of, că tare aş mai trage acum un pui de somn…

Cioclea: -- Of, că tare aş mai trage acum un pui… de fată…

Eugen şi taifasul

Mă telefona, uneori, seara: “Auzi, ai ceva de mîncare?” “Am de-ajuns şi de rămas”. “Atunci cad bob sositor, în jumătate de oră, la tine” – şi venea de la Botanica la Ciocana, cu autobuzul liniei 23. Alteori îi spuneam că nu am nici anafură în casă, însă el insista totuşi să vină:

-- Dar ce să faci?

-- A попиздеть можно?

-- Desigur, мы же пиздюковая нация!

Şi stăteam la taclale pînă pe la patru dimineaţa. Am avut, tot timpul, dictafon performant, încă de prin 1987. Azi îmi pare rău că, atunci, nu l-am făcut martor tăcut, discret al discuţiilor noastre. S-ar fi putut selecta cîte ceva demn de memoria hîrtiei. Aceleaşi regrete mă încolţesc întotdeauna cînd mă gîndesc la întîlnirile interminabile pe care le-am avut cu marii oameni de cultură Valeriu Gagiu şi Victor Teleucă. Cu Gagiu chiar jurasem să realizăm, odată şi odată, un interviu-fluviu, un fel de excursie domoală prin toată literatura şi cinematografia moldovenească de ieri şi de azi. Of, că tare lungi mai sînt prin părţile noastre drumurile de la intenţie pînă la realizare…

Eugen, Rodica şi Tamara

După ce a doua lui soţie, Rodica, (prima a fost rusoaică, de la Moscova, cu care are şi un fiu, Alexandru), a plecat prin 1995, împreună cu copiii lor Laura şi Gabriel, în Germania, Cioclea se văicărea deseori că, iată, acum nu-şi vede odraslele cu anii. Îi ziceam de fiecare dată: “Să nu te aud, închide leoarba, căci în felul acesta Rodica ţi-a salvat copiii. Ce le-ai fi oferit tu aici, în mizeria morală şi materială în care ne zbatem?!”.

Prin 2000 mi-a făcut cunoştinţă, la terasa “Guguţă”, cu o prietenă de-a sa, Tamara. Avea studii economice şi era angajată la BCR-filiala Chişinău. Din cîte îmi povestea el, era o femeie aşezată, gospodină, curată, bună la suflet. Deseori ospăta şi înnopta în apartamentul Tamarei. L-am întrebat de cîteva ori de ce nu se căsătoreşte cu prietena sa:

-- Ştii, poate că ar fi o soluţie, mai ales că ea ţine la mine, aşa zăpăcit cum sînt. Dar ţin şi eu la dînsa. Şi tocmai de aceea că o stimez, nu vreau să-i pun în cîrcă, să-i aduc pe cap problemele, huiurile şi necazurile mele. Doar ştii cum sînt nenorociţii ăştia pătaţi de cerneală, adică scriitorii: noaptea te mai trezeşti, mai scrii nişte huinele sau poate mai citeşti, pur şi simplu, sau te scarpini în fund sorbind o cafea cu privirea aruncată tîmp pe fereastră… Pe cînd femeia, geniu al naturii, vrea să stai permanent lîngă ea, cu laba ta păroasă pe bucuţa ei mintioasă…