Autor: Ioan MÂNĂSCURTA

De-a lungul anilor am primit mai multe premii literare.

Un premiu pică bine la orgoliu şi, dacă nu eşti în stare avansată de creti-nizare, trezeşte şi nişte întrebări (neroade!) ca acelea dacă îl meriţi, dacă ţi s-a acordat conjunctural (peste Prut, uneori, pentru simplul fapt de a fi aborigen din Basarabia) sau sclipirea stelei din frunte a devenit o evidenţă pentru toţi. Acum nişte ani, la salonul de carte de la Iaşi, am fost încoronat (nu exagerez, chiar m-am simţit încoronat) cu un premiu important, mare pentru mine – Premiul pentru proză „Mihail Sadoveanu”. Mare nu în sensul valorii financiare, care, între noi fie vorba, lipsea cu desăvârşire, ci pentru minunea de a-l fi primit la Iaşi, Iaşii pentru mine însemnând nici nu un oraş, ci un loc fabulos spre care te îndreaptă destinul însuşi şi unde acest destin se împlineşte.

Ca să mă fac înţeles, va trebui să dau nişte coordonate geografice şi să di- vulg şi alte vajnice informaţii, având siguranţa că nu mai pun în pericol securitatea regională, deşi în perioada despre care urmează să vorbesc aş fi fost sancţionat cu ceea ce se numeşte pedeapsă capitală pentru înaltă trădare şi altele asemenea. Doamne, fereşte!… Nu mai există iubita ţară de odinioară, ţara care se vroia iubită numaidecât şi până la sacrificiu sau provoca ea însăşi aceste sacrificii pentru a alimenta iubirea…

Ceea ce se numea putere sovietică (cu majuscule!) nu tolera devieri de la regulile pe care tot ea, puterea sovietică (a muncitorilor şi ţăranilor, cea mai umană şi cea mai democratică din lume), le stabilise o dată şi pentru totdeauna şi îşi demonstra metronomic – în scopuri profilactice, fireşte, – puterea cu o vigoare ce-i făcea pe unii (de fapt, mulţii) şi în cazuri izolate (izolare de restul lumii, izolată şi ea) să amuţească pe vecie (felul meu progresist de a interpreta faptele istorice îmi sugerează o explicaţie pertinentă: dacă tot suntem sortiţi veşniciei, de ce să n-o facem imediată sau s-o apropiem în măsura posibilităţilor?).

Se crea impresia că, până atunci, lumea noastră trăise în Haos, în Hău, în necurăţenie, în destrăbălare, şi uite că venise ceasul instaurării ordinii desă- vârşite şi vecinice, o dată şi pentru totdeauna – în vecii vecilor, amin! Ce-i drept, această veşnicie apocaliptică n-a durat de atunci încoace (depinde de unde înce- pem numărătoarea) decât vreo câteva zeci de ani. Momentan însă nimeni nu cuteza barem să sughiţe cât va dăinui veşnicia sovietică. Ca să ne fixăm şi mai clar în epocă, rămâne să spun că, peste noi, sovieticii se abătuseră cu eliberarea lor doar cu şaisprezece ani mai devreme, ceea ce înseamnă că, să zicem aşa, nu toată lumea se dezbărase de proastele obiceiuri româneşti şi de şi mai nocivele năravuri burghezo-moşiereşti, ba chiar unii au perseverat în a nu le uita – năravurile şi tot tacâmul – până hăt încoace când invincibila şi nemuritoarea putere sovietică a crăpat.

…Prin urmare, făcând adunarea şi scăderea, constatăm că ne aflăm în anul de graţie 1960.

An miraculos pentru mine prin faptul că urma să merg în clasa întâi.

Indiferent de regim şi de prestaţia ulterioară a candidatului, prima zi de şcoală este un eveniment.

A fost şi pentru mine, dar n-a durat, fracturarea producându-se în chiar prima zi.

Dacă-i să vorbesc în dodii, aş putea să încep în felul următor: din lipsă de responsabilitate maternă şi firească neştiinţă puerilă, era cât pe ce să pun şi eu umărul (auzi!?) la dărâmarea şandramalei sovietice… Constat doar că am ratat cariera de victimă a regimului, de mucenic, pe care alţii şi-au asu- mat-o lejer.

De fapt, povestea este simplă. Un pui de om merge încrezător la şcoală, în prima zi, care urmează să-i rămână pentru totdeauna în amintire. Viitorul, cât se vede, se arată luminos (pe timpurile celea: deosebit de…), prima învă- ţătoare fiind prietena mamei, tanti Larisa, devenită peste noapte Larisă Gri- gorevnă… Păi, da, omul este sub timpuri!

Ce face prima învăţătoare la prima lecţie? Ce să facă? Întreabă cam aşa:

– Copii, cine ştie să scrie şi să citească?

Sincer vorbind, venisem la şcoală tocmai ca să răspund la această între- bare:

– Eu!

Bănuiesc că ochii primei mele învăţătoare au strălucit de bucurie: puteam să fiu un bun exemplu pentru ceilalţi.

Am fost poftit în faţa clasei, cu tot dichisul, am fost cercetat – mai mult de formă, deoarece maică-mea avusese grijă s-o informeze – dacă ştiu să ci- tesc şi dacă pot scrie cu creta pe tablă. Sigur că da. Nu mă trăgeam din tată şi mamă pedagogi, taică-meu urmând să ajungă ditamai director de şcoală, cu părere de rău, în alt sat decât cel în care creşteam eu?

– Scrie, mi s-a spus.

Am desenat nişte cârlige pe tablă, poate am scris un cuvânt întreg: „pace”, de exemplu, care era în vogă, şi am aşteptat să fiu lăudat.

În loc de asta, copilul de 7 ani a fost împins violent şi în clipa următoare cârligele de pe tablă au fost spulberate de mâneca elegantei (în amintirea mea) rochii a primei învăţătoare.

Astăzi, aş zice că gestul mi s-a părut exagerat şi brutal, deşi atunci n-am fost decât uluit, dar numai până la recreaţia care a salvat aparenţele.

După lecţii, când am ajuns acasă, am asistat la o scenă care m-a tulburat profund: mama şi tanti Larisa, care de acum încolo trebuia să fie Larisă Grigorevnă, stăteau îmbrăţişate şi boceau ca după mort, prezumtivul defunct fiind chiar eu. Mama era învinuită (aşa cred acum) de cumplitul păcat al lipsei de responsabilitate, de miopie politică şi de criminala intenţie de a-mi prepara un viitor identic cu trecutul lor de ieri-alaltăieri, al amândurora, din care s-au salvat anevoie şi întâmplător, sau şi mai sumbru – de paria, de ocnaş cu ochii sticlind în fundul minelor de cărbune din Donbas, dacă în general nu voi fi fost scuipat de pe limba acelui viitor. Concluzia? Să nu calc pragul şcolii până când…

Uite cum zborul cel mai înalt poate fi curmat într-o clipită de vânătorul cel rău! Vorba vine…

În prima zi de şcoală prima mea învăţătoare m-a condamnat să şterg din memorie, de parcă eram şi eu o tablă scrisă cu creta, toate literele pe care le ştiam. Toate! Şi definitiv! Ştia ea ce spune. Nu întâmplător era în-vă-ţă-toare!

Primele litere (pentru cine nu ştie, dar nu cred că există asemenea inşi!) sunt ca botezul, ca primul sărut, ca prima femeie (pentru doamne: ca primul bărbat).

Ce se întâmplase şi unde greşisem?

Maică-mea, care fusese scoasă din învăţământ (ca element subversiv şi – culmea! – ştiutor de alt fel de carte), uitase pe ce lume se află / trăieşte şi mă învăţase să scriu şi să citesc cu litere româneşti (latine). Asta nu se putea, de- oarece toţi (cine naiba vor fi fost aceşti toţi?) ştiau că limba moldov’nească se deosebeşte categoric de cealaltă, căreia nici nu-i spuneam pe nume (pentru că dracul, face doar să-l invoci, şi apare mintenel), şi asta se vede cu ochiul liber de cei care nu-s orbi sau chiori de-un ochi–, are alte litere!

Scurt pe doi: puteam reveni la şcoală abia după ce creierul meu va fi bine spălat de literele româneşti şi replantat sau betonat cu de fapt nevinovatele litere ale scrisului rusesc.

Şocul a fost năucitor. De ce?

De ce aceste alte litere în locul familiarelor deja litere care se pliau atât de bine pe cuvânt? Mingea era minge, sferică şi elastică, şi nu putea fi caracatiţa caligrafiată минжя-минже (cu j, fireşte), tot aşa cum cireaşa era greu de molfăit când devenea чиряшэ şi era culeasă din străinul (grafic) de ea copac чиреш.

Iniţial (o spun pentru cei care nu ştiu sau au uitat acest lucru), pe stru- ţocămila de sorginte ruso-sovietică, poreclită limba moldovenească, a fost abur- cat tot harnaşamentul slav, inclusiv bizarele pentru noi litere “ь”, “ъ” (numite semn moale şi semn tare), “ieroglifa” щ (şc) ş. a.. (Unul, care urma să ne iniţieze în lingvistica generală la o instituţie care purta numele teroristului V. I. Lenin şi se autointitula eufemistic universitate, ni s-a prezentat tare de tot: Ma nomesc profesor Borşci (Борщь) cu semnul mole la coda.) Mai târziu, s-au găsit nişte cărturari (să pun, să nu pun ghilimelele?) mai răsăriţi care au in- sistat ca “ъ” şi “щ” să dispară din originalul alfabet moldovenesc. Cu toate acestea, bizara şi oloaga din născare creatură nu vroia să zburde şi nici măcar să stea copăcel. Ruşii însă, după cum se ştie, nu se predau. După lupte seculare (astea – ca de obicei! – la moldoveni (români) durează câteva luni, maximum – câţiva ani), a(na)lfab(i)etul moldovenesc s-a pricopsit cu o progenitură care, după cum se spunea în hotărârea partidului, demonstra specificul şi originalitatea limbii moldoveneşti, tot ea deschizând perspective nebănuite (!chiar că) pentru înflorirea limbii în care au creat Creangă şi Eminescu (în mod sigur, cei care ticluiseră hotărârea erau ori beţi, ori arieraţi). Zău că nici chi- nezii, cât sunt ei de mulţi şi de fuduli, n-au avut, n-au şi, bănuiesc, nici nu vor avea o ieroglifă mai ochioasă decât noua literă a alfabetului moldove- nesc. Unde mai pui că în ultima sută de ani nici nu s-a prea auzit de inven- tarea unei litere noi! Bineînţeles, este vorba de faimoasa literă “ж” cu căciuliţă, care se citea ca ge/gi şi care, printre altele fie spus, a contribuit oarecum la înflorirea… asteia pe cale de dispariţie, deoarece a asigurat (nu pentru toţi) tre- cerea de la Anjălaşi biudjăt la mai neaoşele Angela şi buget. Astăzi nici n-aş putea spune dacă apariţia acestei litere a fost prilej de bucurie sau de să te scuipi în sân…

Distinsul poet Victor Teleucă, din prisos de iubire pentru literele ruseşti şi, mai ales, pentru derivatele acestora moldoveneşti, s-a angajat imediat şi plenar în procesul de implementare (care implementare? i se spunea întroducere) a noii litere şi a scris un catren – fireşte, cu litere ruseşti – pentru, mai ales, harnicii învăţăcei de la şcoala serală. Într-un mod cu totul misterios/mistic (internet nu exista), poezioara a fost adoptată/însuşită prompt de toţi seralii şi sună precum urmează:

Vino când a amurgi

Să-ţi arăt litera gi (ж cu căciuliţă, în original),

Ridicându-mă de poale,

Să-ţi fac semnul tare - moale (ъ, ь).

Ah, ce timpuri, ce dulceaţă! Acum mă gândesc nostalgic la ж (cu căciuliţă), care metamorfoza semnul moale în semn tare şi invers… Grafia utilizată curent (mai ales, lipsa lui ж cu căciuliţă) diminuează capacitatea de înţelegere a poeziei şi perceperea grafică a acesteia. Şi nu numai…

Poate că amintirea acestei întâmplări s-ar fi şters din memoria mea, dacă n-ar fi urmat câteva luni de chin, comparabile cu operaţia de schimbare a codului genetic sau, mai pe înţeles şi mai uşor de realizat, a sexului.

La o anumită vârstă, ori ai litere ori nu le ai. Dacă te naşti rinocer, lasă-l pe hipopotam în legea lui, lasă-l în plata Domnului. Rinocerul are condiţia lui de rinocer, şi nu de hipopotam, deşi se aude că ambii trăiesc şi îşi fac de cap în Africa.

…Cred că am revenit la şcoală abia în pragul revelionului, ceea ce, dacă nu aveam Larisă Grigorievnă şi un director cu origini semite şi cu patru clase fundamentale la români, ar fi fost – formal – imposibil. S-a întâmplat, cum se întâmplă şi alte lucruri minunate în această lume.

* * *

Ce este sau ce înţelegem prin catastrofă comunistă?

În primul rând, crearea unei false identităţi, inversarea valorilor: oamenii vrednici sunt declaraţi bandiţi, iar ticăloşii, leprele, beţivanii şi curvele, tot gunoiul, ajung în capul mesei. Ceea ce este firesc devine nefiresc şi invers. Lucrul acesta se vede mai bine în cazul fraţilor noştri transnistreni (Transnistria, pentru cine nu ştie, graţie eforturilor depuse de bolşevici, se întinde până în Extremul Orient) peste care catastrofa comunistă, adică şi sovietizarea limbii, a venit mai devreme, lipsindu-i de identitate (şi demnitate) naţională, sufletească, spirituală, adică de ceea ce ţine un individ şi un popor în picioare.

Instinctual, tartarii comunismului au simţit că pericolul vine de la cuvântare, de la capacitatea care îl apropie pe om de Dumnezeu – de a cuvânta. Nu de a emite sunete articulate, nu de a vorbi, ci de a cuvânta – la început fiind Cuvântul.

Să i se ia începutul, să i se ia Cuvântul, să fie înscris la dobitoace, la necuvântătoare – acesta a fost primul decret comunist.

Ah, cuvântul are identitate grafică?! Să fie lipsit de identitate, să fie lipsit de formă, conţinutul fără formă fiind derutant şi irelevant, semănând discordie şi impotenţă spirituală. Acesta a fost motivul pentru care li s-au luat transnistrenilor literele, despărţindu-i de prutonistreni şi de tot neamul românesc.

A venit şi rândul prutonistrenilor, pământul acestora ajungând să se nu- mească nefiresc Basarabia, iar acum răspunzâd la numele şi mai nefiresc Re- publica Moldova, cu încă o republică – moldovenească nistreană – agăţată de ea (genialul Caragiale, cu republica de la Ploieşti! Sincer vorbind, numitul Caragiale a dat un exemplu prost: curent, la noi, cam fiecare al doilea venetic este gata să-şi tragă o republicuţă), scopul rămânând acelaşi – despărţirea, deosebirea, înstrăinarea în sinele aceluiaşi neam.

Iată deci ruptura, iată hăul deschis de catastrofa comunistă. Nu este numai catastrofa noastră, este o catastrofa generalizată.

Presupun că în perioada de referinţă în viaţa noastră au intrat Pesimistul, care zice: Mai rău nu se poate!; şi Optimistul, cu replica: Poate fi mu-ult mai rău! Asta era starea de spirit. Te aşteptai la tot ce putea fi mai rău. Cortina de fier căzuse. Uriaşul ţarc comunist fusese ermetizat, deoarece simpla adiere de vânt proaspăt putea să-i fie fatală. Basarabenii aveau dezlegare/slobozire să vadă până în Răsăritul Depărtat, nu şi înspre Prut, ţara de peste bicisnicul râu fiind ca şi (declarată) inexistentă.

* * *

Dar nu putea fi anulat miracolul copilăriei, care se produce oricând şi pretutindeni, indiferent de regimul care încearcă să-l administreze.

De pe timpul războiului, pe cel mai înalt deal din Popeşti (Popeşti este numele generic a două comune distincte, Popeştii de Jos şi Popeştii de Sus, din judeţul Soroca, situate cam la 15-20 km de Nistru), de asupra pădurii Baxanilor, rămăsese o construcţie ciclopică – un turn de observare, de unde sovieticii au supravegheat mişcarea trupelor şi, eventual, au ghidat zborul obuzelor spre inima Iaşilor (bineînţeles, la asta m-am gândit mai târziu). Localnicii îi ziceau ocheană. De la ochi, de la a ochi, fireşte… După terminarea operaţiei Iaşi-Chişinău, impozanta construcţie a fost lăsată de izbelişte şi a ajuns cu anii o ruină şubrezită de intemperii şi de mâna oamenilor care găsiseră pentru bârne, traverse, grinzi şi celelalte elemente constitutive o destinaţie mai paşnică şi domestică. Oricum, fantomatica schelărie războinică se îndârjea să rămână în picioare – schilodite, amputate şi protezate, cum erau. (Se aude că fantomele şi obsesiile au o viaţă mult mai perenă decât fiinţele şi fenomenele aevea, pe care uneori le subordonează şi le anulează.)

Bineînţeles, potenţialul ludic al ochenei a fost valorificat imediat. Escaladarea acesteia reprezenta proba de curaj a copiilor din satele din împrejurimi. Dar nu numai atât! Sus de tot, unde nici bătrânii corbi nu îndrăzneau să se aşeze, exista o închipuire de platfomă, din două-trei scânduri dezbârnate… Asta era râvnita ţintă.

Pentru că de acolo – da-da! – de acolo vedeam… Iaşii!

Întrebarea care mă frământă este dacă am văzut sau nu Iaşii de la înălţimea ochenei… Da, toţi ziceau: văd, văd, uite colea clopotniţa, uite cetatea, uite… uite… Degetele frumoşilor copii de după război pipăiau spasmodic orizontul indefinit: văd, văd, ah! uite…

Vedeau, într-adevăr?

Şi de ce Iaşii? Chiar aşa! Ce ştiam noi despre Iaşi? Mai nimic, ca să nu zic nimic. De ce nu Bălţi, care era cam pe aceiaşi linie cu Iaşii, dar mult mai aproape? De ce nu Bagdad, Paris sau Moscova? Mai ales că despre mândra capitală a Uniunii Sovietice, spre care erau aţintite privirile întregii omeniri, scriau şi vorbeau toate cărţile, ziarele, radiourile – sovietice şi ele, bineînţeles. La Moscova erau duşi pionierii deştepţi şi tot acolo se întâlneau (la congrese, fireşte, nu în altă parte) mulgătoarele aprige şi mecanizatorii fruntaşi…

Uite că noi vedeam Iaşii!

Din fizica atmosferică se ştie că, în anumite condiţii, zările se limpezesc şi privirea poate ajunge foarte departe, dar are totuşi o limită. Iaşii, dacă stau astăzi şi socotesc, se află în relaţie cu satul meu de baştină dincolo de această limită a privirii.

Asta-i! Dacă privirea nu poate să ajungă, ajunge văzul, şi văzul este superior privirii.

Războinicii din miazănoapte abandonaseră o mârţoagă care trăgea să moară. Copilăria noastră metamorfozase mârţoaga rusească în cal troian – unul basarabean, care-ţi permite să intri secret în propria cetate. Zău aşa: unde dai şi unde crapă!

Chiar dacă sună patetic, adevărul ar fi că dorinţa de a vedea era atât de mare încât credeam că vedem şi vedeam şi, astfel văzând, ne întăream în credinţa că vedem cu adevărat.

Cred sincer că cei care n-au avut ocheană n-au avut nici misterul şi miracolul numite Iaşi.

De fapt, se auzea prin alte părţi despre nişte tuneluri străvechi – de la Ştefan, de la turci, iar alţii, mai învăţaţi, îi pomeneau pe daci şi pe romani –, care trec pe sub apa Prutului şi ajung la Iaşi şi la Suceava, ba chiar şi mai de- parte. Până unde anume – secret… Se mai zvonea despre nişte oameni care, deprinşi de mici cu apele, luau beţe de stuf în gură şi treceau prin vâltoare ca ihtiandrii, ca scafandrii, vizitându-şi neamurile de pe cealaltă parte a Prutului oricând aveau chef. Mai era şi insondabila peşteră Emil Racoviţă (toponim re- cent), cu intrări/ieşiri până în ziua de azi necunoscute, care avea ramificaţii în toată lumea carpatică şi, poate, în lumi de încă dincolo de înţelegerea noas- tră… Mă rog, verba volant…

Chiar dacă îmi imaginam doar că văd, văzul acesta metafizic a schiţat în creierul meu un oraş fabulos, în bizara construcţie arhitecturală aflându-şi locul piramide mayaşe şi egiptene de-a valma cu temple, castele şi palate din toate timpurile.

* * *

Într-o zi (cred că eram în clasa a şasea şi, prin urmare, era anul 1966; la limba şi literatura moldovenească ni se vorbea deja despre Alecsandri, Creangă şi Eminescu; ultimii doi, în special, umblau pe sub plopii fără soţ, luptau pentru eliberarea oamenilor muncii şi adormeau păsăretul prin diferite locuri ale Iaşilor; nu exagerez, cam ăsta era mesajul manualelor) am fost puşi să desenăm un oraş sovietic (nu văzusem aşa ceva decât în filme), care trebuia să fie împânzit de macarale, cu furnale şi locomotive scoţând fum ca balaurii, cu oameni plesnind de sănătate (cu ceas la mână), cu o orchestră care cântă în piaţă Internaţionala (da, da, aşa ni se dăduse de grijă: să se vadă că-i Internaţionala, nu Rumba sau Bătuta!) şi altele asemenea.

Mâna mea, pe care uneori nu pot s-o ţin din scurt, a închipuit nişte ziduri crenelate, nişte turnuri, nişte foişoare, nişte cupole, nişte muri coloraţi, nişte… nu mai ţin minte – oricum, ceva uman şi în total dezacord cu ceea ce ne cerea profesoara.

Cum să pretinzi unui copil să-ţi deseneze o ţară fumegândă, fiind tu însăţi dintr-o ţară…

A, nu ştiam în ce ţară se născuse profesoara, dar o simţeam sfâşiată de dorul ei… Sigur nu putea fi dintr-o ţară cu balauri ce slobod rotocoale de fum prin toate orificiile.

–  Ce-i asta? a întrebat, purtându-şi degetul lung şi uscat pe crenelurile oraşului meu, pe coloanele dorice ale fanteziei mele şi mai sus pe cupolele presupus aurite, şi încă şi mai sus de unde de obicei vine înseninarea sufletelor omeneşti…

–  Ce-i asta? a repetat.

–  Iaşii, am răspuns în şoaptă.

–  Iaşii? s-a cutremurat ea. Tu… Eu am făcut liceul la Iaşi… Ce ştii tu despre Iaşi? a mai întrebat şi am văzut pe obrazul ei amărât de profesoară de desen într-o ţară străină, pe care nu învăţase s-o deseneze–, da, am văzut prelingându-se o lacrimă.

Dintr-un avânt, am vrut să-i spun că Iaşii se văd bine de pe ocheană, nu era greu să se convingă, puteam chiar să-i fiu de folos, dar am făcut bine că am tăcut.

–  Mi-am cumpărat rochie de mireasă, la Iaşi…, a mai adăugat cu un fel de disperare în glas.

După asta, brusc, privirea i s-a albit, şi-a îndreptat bustul scofâlcit de domnişoară bătrână şi mâna ei delicată s-a încleştat spasmodic ca pe beregata unui duşman de moarte.

–Şterge-l, mi-a poruncit.

Iubita profesoară cerea imposibilul! Cum aşa? Înţelesesem într-o clipită că ea însăşi nu uitase mirificul oraş al tinereţii din Copou şi uite că-mi cerea mie… Ce-mi cerea?…

– Şterge-l tot-tot!

A, nu, era imposibil… Absolut imposibil! Iaşii nu era un oraş oarecare – era cetatea construită piatră cu piatră şi turn lângă turn de imaginaţia noastră, de fantezia celor care-l vedeau de la înălţimea ochenei ce se clătina ucigaş în bătaia vântului, ţinea de miracol, de fabulos, imposibil de şters cu nici o radieră. Cum poţi să ştergi un oraş pe care-l intuieşti înnobilând orizontul înceţoşat? Poţi elimina ceaţa, nu şi oraşul…

* * *

În definitiv, este oraşul în care, peste o jumătate de secol de la vederea lui metafizică, trebuia să primesc Premiul, care mi s-a dat, vreau să cred, pentru virtuţile scrisului meu românesc, pe care vi-l împărtăşesc, adică exact pentru ce mi se dăduse peste mână în neuitatul an 1960.