O evidenţă fonică, pentru mine, pe care am remarcat-o în limbajul moldovenilor, încă de la primul meu contact cu populaţia acestei ţări, este folosirea în exces a diminutivelor. Pînă atunci, credeam că românii sînt campioni în rostirea densă şi ilogică, lingvistic, a diminutivelor. M-am convins însă că moldovenii sînt lideri absoluţi, iar asta în contextul în care am reuşit să-i înţeleg. „Focul”, de exemplu, este şi „focuşor”. În urmă cu cîţiva ani, cineva spunea că s-a produs un „focuşor” în Chişinău în care au murit doi oameni. În clipa în care cineva recurge la diminutivul alintător de „focuşor”, pare să-i reducă din gravitate, înţelegîndu-se astfel că „focuşorul milos” a ucis doar doi oameni, în timp ce „focul” serios ar fi putut omorî 5 sau 10. „Încetişor”, tot în urmă cu ceva timp, cineva îmi spunea despre altcineva că este „criminălaş”. „Criminălaşul” cu pricină stătea în puşcărie pentru că omorîse un om, după ce îl şi deposedase de avere. Probabil că pentru a fi considerat „criminal” serios trebuia să ucidă măcar vreo trei sau cinci oameni.

Fără să fie nevoie să mai dau alte exemple pe care toţi le cam ştiu şi rostesc, vin cu constatarea că utilizarea în exces a diminutivelor exprimă oarecum şi subconştientul timorat, labil, uşor efeminat sau impulsul subconştient de autoapărare al multora dintre noi. Ca proprietari vremelnici ai rostirii noastre cotidiene, ar trebui să pricepem că o seamă de astfel de diminutive, în plus, sînt şi o extensie barbară şi inestetică lingvistic a celor folosite în momentele romantice, intime, impulsive din subconştient sau din raporturile cu copiii. Am căpătat convingerea că este absolut contraindicat să ne educăm copiii folosind excesiv diminutive ca „bombonele, gustărică, ceiuleţ, somnuleţ, jucărioară, prăjiturică, dulcişor” etc. Fără să ne-o dorim, atunci cînd folosim inconştient diminutive, ne relevăm, de fapt, propria noastră, să-i zicem, diminutivitate, în raport cu forţe mai mari, de care ne temem aprioric şi în faţa cărora, instinctual, vrem să ne protejăm

De ce „stăpîn” şi nu „proprietar”?

Un cuvînt des folosit de către moldoveni este substantivul „stăpîn/stăpînă”, tradus în această formă exclusivistă din rusă. Îl folosesc, de exemplu, şi sau mai ales atunci cînd se referă la cineva care îi angajează să le execute diferite lucrări în apartament sau vilă, la o muncă agricolă etc. Pentru cam toţi, orice deţinător al unei case, al unui local, magazin, fermă agricolă etc. este stăpîn, nu proprietar sau patron, în unele cazuri, care, fireşte, este acelaşi lucru. Sigur că această apelare nu este greşită. Conform DEX, „stăpîn” înseamnă: posesor al unui un bun, proprietar de sclavi, persoană în serviciul căreia se găsește angajat cineva, persoană sub a cărei putere, autoritate, dominație se găsește cineva sau ceva, considerată în raport cu persoana sau cu lucrul respectiv; (în legătură cu țări, popoare etc.) suveran, domnitor etc.

Unui ne-moldovean, acest cuvînt folosit uzual şi, să-i zicem, atributiv de către mulţi moldoveni îi sună arhaic, în contextul în care este rostit, determinîndu-l să caute explicaţii mult mai profunde ale cauzelor care-l determină pe moldovean să folosească substantivul stăpîn cu naturaleţea pe care o face. În înţelesurile mele „ne-moldoveneşti”, atunci cînd îl aud pe cineva vorbind despre un „stăpîn”, presupun automat că există şi „sclavi” care-l servesc. Concomitent, îmi amintesc că latinii spuneau: „Inter dominum et servum nulla amicitia est”, adică între stăpîn și sclav nu poate exista prietenie. Privind în ansamblu, constatăm că, într-adevăr, în Republica Moldova chiar există stăpîni şi sclavi. Observăm însă că „pudicul şi mîndrul moldovean” vorbeşte numai despre stăpîni, nu şi despre sclavi sau, mă rog, neo-sclavi. Dacă existenţa stăpînilor nu este negată, atunci nerecunoaşterea existenţei neo-sclavilor mi se pare teribil de dăunătoare, sinucigaşă pentru moldoveni, un fel de inhibare controlată a lor pentru a nu îndrăzni să-şi decapiteze stăpînii tiranici.

Moldovenii au avut stăpîni în cam toate timpurile. Dacă vrem să fim obiectivi, trebuie să recunoaştem că moldovenii au cunoscut stăpînirea nu doar pe vremea ţarismului, ci şi în scurta perioadă de aflare în componenţa regatului României, pentru că li se impuneau românizarea în norme de care ei erau străini absolut. „Stăpînirea URSS”, cu tragismul inevitabil al debutului acesteia, aşa cum s-a întîmplat şi în România o dată cu instaurarea comunismului, i-a estompat moldoveanului dramatismul existenţial ce îl presupune existenţa a două clase sociale distincte – stăpîni şi sclavi. Ca şi în perioada ţaristă, în timpurile sovietice, moldoveanul şi-a păstrat identitatea prin tocmai ceea ce românii unionişti numesc paradox sau neadevăr ştiinţific – glotonimul limba moldovenească.

Perioada sovietică a fost înfloritoare, satisfăcătoare pentru absolut toată elita intelectuală moldovenească, care era „stăpînă” în RSS Moldovenească în raport cu „muritorii de rînd”, la fel cum se întîmpla şi în România comunistă. Scriitorii şi alte elite moldoveneşti, e drept că şi „specialiştii” veniţi din URSS, aveau privilegii, de exemplu, la obţinerea repartiţiei pentru o locuinţă la fel ca şi în România comunistă. În plus, scriitorii moldoveni sovietici erau trataţi ca nişte adevăraţi secretari de partid sovietic atunci cînd mergeau „la întîlniri cu cititorii” în orice localitate, în care erau primiţi şi răsplătiţi regeşte. Acum aceeaşi elită moldovenească prosovietică de atunci, acum proromânească, este la fel de privilegiată. Sclavii sau neo-sclavii, atunci şi acum, sînt aceiaşi.

Atunci cînd moldoveanul de astăzi îi spune unuia că este stăpîn, înţelesurile de dincolo de această rostire sînt cu mult mai profunde şi tragice decît par la vedere, iar asta din perspectivele neomoderniste de astăzi. Generic, „stăpînul” din zilele noastre nu are neapărat atribute de proprietar de bunuri şi oameni în termeni legali, ci numai şi numai abuzivi, ilegali şi în complicitate cu Puterea politică sau cu lumea interlopă. Tot generic, cuvîntul „proprietar” poate desemna un om oarecare, un ins care are în proprietate o avere mobiliară sau imobiliară legală, dar căruia nu i se poate cineva adresa cu apelativul „stăpîn” deoarece, legal, apelează la servicii specializate pentru diferite lucrării.

Acum, în Republica Moldova, există cel puţin două categorii de stăpîni şi de neo-sclavi. Din 1991 şi pînă astăzi, adevăraţii stăpîni din această ţară au fost şi sînt politicienii de la guvernare şi bandiţii care, mai mult sau mai puţin, au fost în complicitate cu guvernanţii. În cazul neo-sclavilor, distincţia dintre cele două categorii în care se plasează este de-a dreptul halucinantă. Aici mă refer la aceea că există neo-sclavi condamnaţi de soartă şi neo-sclavi voluntari. Neo-sclavii condamnaţi de soartă sînt acei bieţi moldoveni care nu au încotro, care pentru a supravieţui şi a fi lăsaţi în pace sînt nevoiţi să rabde orice dictat politic sau banditesc.

Neo-sclavii voluntari, însă, reprezintă „aristocraţia” acestei clase. Deşi sînt sclavi servili de cea mai joasă speţă şi inferior moral celor dintîi, ei se auto-înnobilează prin aceea că au privilegiul de a-i pupa direct fundul stăpînului politic sau mafiot pe care se oferă să-l slujească. Ei nu sînt sclavii ţărani, sclavii muncitori, sclavii profesori sau medici pentru că au acces direct la tainele politice din izmenele stăpînului folosite întru manipularea neo-sclavilor condamnaţi de soartă. Se înţelege că oricît şi-ar farda sclavia imorală, depravată şi, deci, nedemnă, tot put!

Am dreptate, Victore, Cristiane, Vitali, Roman, Pavel, Andrian, Andriuşa, Iurie, Valeriu, Marian, Monica, Iulian…? Acum înţelegeţi de ce moldoveanul conservator vorbeşte doar despre stăpîni, nu şi despre slugi? Oare se gîndeşte indefinit, animat fiind de subconştient, că mai are încă destule resorturi spre a se revolta, cîndva?

Mihai CONŢIU