Eşecul unei afaceri tranzacţionată între bişniţari politici

Eşecul lamentabil din recentele alegeri parlamentare al „unioniştilor profesionişti” era previzibil pentru că, la urma urmei, istoria mai face şi dreptate şi îi sancţionează firesc pe impostori. Înainte de alegeri, adepţii unirii Republicii Moldova cu România făceau apeluri de-a dreptul isterice la unirea „tuturor forţelor unioniste” într-un singur bloc electoral. Ridicolul acestor apeluri nu putea fi sesizat decît de către acei oameni neocoliţi de bunul simţ elementar şi raţionamente fireşti. „Proprietarii politici profesionalişti ai unionismului” sînt marionetele numite PL, PNL ori „prudentul” PUN condus de Anatol Şalaru. Mai sînt şi alţii, dar nu merită să le stoarcem numele!

După ce s-au pomenit nereprezentaţi în Parlament, au şi început să acuze pe oricine că acest eşec se datorează faptului că nu a răspuns nimeni apelurilor făcute de ei la „unitate pentru unire”. O fac pe disperaţii că „interesele unioniste ale României” nu mai sînt reprezentate în Parlamentul de la Chişinău. Vorbesc despre „interesele României”, dar îi doare în fund de interesele naţionale şi constituţionale ale Republicii Moldova, care, nu-i aşa?, este totuşi un Stat suveran recunoscut şi de ONU, dar şi de către România! Toţi sînt de vină numai ei NU! Începînd cu 1991, nu mai devreme, „lupta” pentru unirea celor două ţări au declanşat-o unii ca Nicolae Dabija, Mihai Ghimpu, poate că şi Vitalia Pavlicenco (nu ştiu sigur pentru că nu eram pe aici şi vînam alte muşte!) ori Anatol Şalaru şi… ne oprim aici pentru că ei au rămas şi astăzi cu nişte… steaguri în mînă. Observaţi, aşadar, că aceşti oameni tot unesc Republica Moldova cu România din 1991 şi sînt revoltaţi că nu sînt votaţi ca să facă unire în continuare! Înţelegeţi că, de fapt, aceşti „unionişti profesionişti” vor să lase şi urmaşilor direcţi ai lor această meserie profitabilă, aşa cum l-a desemnat Ghimpu pe Chirtoacă drept „beneficiar testamentar al unionismului”?

Istoricii şi martorii momentelor din anii 1990-1991 recunosc că ar fi fost o conjunctură care, ca şi în 1918, ar fi putut realiza această unire, numai că… n-a fost să fie! Atunci, românii şi moldovenii au ratat sau au cîştigat un pariu cu istoria. Convingerea mea e că dacă atunci s-ar fi realizat unirea, România nu mai pupa în veci UE şi NATO, ar fi fost un fel de Republica Moldova de astăzi. Aici mă refer la multiplicarea tendinţelor separatiste (ţinutul secuiesc, Transnistria, Găgăuzia, Taraclia etc.). La începutul anilor 90, România şi Republica Moldova erau două entităţi statale diametral opuse. În pofida comuniunii lingvistice şi a trecutului comunist comun, pentru mine, ca român autentic, moldoveanul de aici era din altă ţară, din altă lume, iar aici mă refer la cultură, tradiţii, atitudine civică, practică religioasă, instincte primare ori sociale imediate, repere estetice de evaluare sau autoevaluare etc.

După 1990, România şi Republica Moldova au fost capturate de către golani politici. Setea de Putere şi interesele lor personale erau mai presus decît interesul cetăţeanului. Acest lucru îl constatăm şi astăzi în România şi Republica Moldova. Cînd golănia politică a devenit politică oficială de Stat, în mod absolut firesc a apărut şi golănia unionistă. Toţi care s-au angajat activ în acest curent ştiau din capul locului că e o minciună, o utopie, dar şi-au asumat-o pentru că era şi este încă profitabilă. Mulţi dintre ei au ajuns pensionari de lux ai unionismului şi vor să fie în continuare consideraţi eroi ori lideri incontestabili ai unui curent politic care nu aduce răceală, ci bani. Ăştia umblă cu capul gol fără să răcească! Ghimpu, de exemplu, a devenit unionist şi pentru că foştii securişti români l-au cooptat pe el şi familia sa în afaceri cu apele minerale româneşti şi multe altele.

Absolut toţi au devenit „unionişti contra cost”, adică în schimbul „salarizării unionismului lor” de către România. Aşa au apărut partide, reviste, ziare, edituri, biserici etc. subvenţionate de România. A observat cineva în tot acest întreg context vreo urmă de sacrificiu personal dezinteresat? Aici mă refer la aceea că absolut toţi unioniştii moldoveni au devenit unionişti doar după ce au fost subvenţionaţi din România. Nici unul dintre ei nu a fost unionist voluntar, în sensul în care să nu ceară bani româneşti pentru asta, ci să-şi sacrifice toată puţina sa avere personală în vederea izbînzii acestui IDEAL. Am dat, de-a lungul timpului, pilde cu politicieni români care şi-au sacrificat averile personale în interesul României, motiv pentru care nu mai revin. Unioniştii moldoveni însă, după ce au devenit „salariaţi ai unionismului”, au devenit cu mult mai înstăriţi decît visau ei pe vremea URSS. Demn de reţinut e că mulţi dintre aceştia au fost şi alintaţi ai regimului sovietic. Sper că Dabija nu o să mă contrazică!

Problema e că aceşti mercenari ai unionismului au făcut ca, în paralel cu ei, să se nască o generaţie de tineri într-o ţară în care, în mod automat, unul trebuie să fie unionist, unul pro-rus şi unul pro-moldovean. O ţară incertă, disputabilă identitar, în consecinţă! Dacă nu ar fi existat isteria unionistă, nu ar fi existat nici instinctul de autoapărare al etnicilor ruşi sau ai adepţilor statalităţii Republicii Moldova. Brutele politice de la Bucureşti de la începutul anilor 90, deşi au recunoscut independenţa acestei ţări, nu au înţeles cît de importantă era pentru România, atunci şi în viitor, consolidarea unei puternice ţări numită Republica Moldova. Nu ruşii au destabilizat această ţară, ci ambiguitatea criminală a unionismului!

Ca să înţelegeţi tragismul situaţiei, gîndiţi-vă că tinerii moldoveni unionişti de astăzi au fost poate modelaţi de către „pensionari ai unionismului” ca Ghimpu, Dabija, Pavlicenco! Pentru un unionism perpetuu, nu? Cînd mă gîndesc că şi celor mai activi unionişti români le este ruşine cu unionismul prostituat al lui Ghimpu, Chirtoacă ori Pavlicenco, iar lor nu…! (Vom reveni).

Mihai CONŢIU