Evreii sînt atestaţi în Moldova încă din Evul Mediu. Numărul lor nu a fost niciodată prea mare în această perioadă. Cînd deveneau prea numeroşi, domnii ţării îi alungau în Galiţia şi Podolia, locurile lor de origine. Un atare moment a fost în secolul al XVI-lea în timpul voievodului Petru Şchiopul. Principala preocupare era negustoria, deşi aveau concurenţi puternici din rîndurile grecilor şi armenilor, deţinătorii unor vechi legături comerciale cu lumea levantină.

Abia în secolul al XVIII-lea, evreii din Ucraina au început să pătrundă în număr mai mare în tîrgurile Moldovei dintre Prut şi Nistru. Într-un timp au fost administratori la vadurile Nistrului, înlocuind pe moldoveni şi pe greci, dar căpitanul cetăţii Soroca a solicitat îndepărtarea lor. Între articolele negustoriei s-ar fi aflat şi alcoolul („horilca”), pe care iniţial îl aduceau din Ucraina, dar apoi l-au produs în velniţele înfiinţate la conacele boiereşti.

Numărul evreilor din Moldova a crescut foarte mult în timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812, deoarece în acea perioadă frontiera spre Polonia şi Ucraina era deschisă. Aşezămîntul din anul 1818 îi considera o categorie deosebită şi dispunea ca ei „să fie împărţiţi prin tagma negustorilor”, a  „tîrgoveţilor şi a lucrătorilor de pămînt după îndemînările lor”.

Spre deosebire de celelalte categorii, ei nu puteau dobîndi proprietăţi rurale, afară de „părticele din loc pustiu din singura stăpînire a haznalei pentru semănături şi pentru a face fabrici”. Aveau însă permisiunea de „a ţine în orîndă vînzarea băuturilor la moşiile haznalei şi particulare, a ţine mori, velniţe, berării şi alte acareturi asemeni acestora, nefiind ei nicidecum volnici a stăpîni norodul de legea creştinească”. Catagrafia (recensămîntul) din 1817 indica în Basarabia numărul de 3.826 de familii evreieşti.

După trecerea Basarabiei în frontierele Imperiului ţarist (1812), administraţia rusească a fost atentă la fenomenul aşezării evreilor. Aceştia s-au orientat tot mai mult spre tîrguri, şi autorităţile au îngăduit acest proces în Basarabia, în timp ce în interiorul Rusiei aveau interdicţie de a se stabili în oraşe. În timpul Ţarului Nicolae I (1825-1855), a fost emis un ucaz care îngăduia aşezarea evreilor în Basarabia şi îi scutea de taxe timp de 2 ani.

De menţionat că evreii din Podolia şi gubernia Chersonului obţineau scutiri de impozite pentru o perioadă de 5 ani. În consecinţă, numărul lor a sporit mereu şi negustoria, principala îndeletnicire, nu le mai putea asigura existenţa tuturora. Una din soluţii era ca ei să fie transformaţi în „lucrători de pămînt”. În acest scop au fost fondate în Basarabia 16 colonii agricole evreieşti, şi în satele desemnate au fost colonizaţi 10.589 de evrei, fondîndu-se 1.082 gospodării evreieşti.

Proiectul de a obişnui pe evrei cu agricultura a fost anterior ideea împăratului Iosif al II-lea al Austriei (1780-1790) şi i-a privit pe evreii din Bucovina; aceştia au preferat să părăsească provincia decît să se consacre acestei îndeletniciri. Şi în cazul Basarabiei, deşi mai lent, s-a dovedit că evreii nu aveau predispoziţii pentru cultura pămîntului şi creşterea animalelor. Într-un timp relativ scurt, a reieşit că evreii colonizaţi se orientau tot spre comerţ, lăsînd agricultura pe seama ţăranilor creştini. În fapt, evreii s-au îndreptat spre negoţul cu vite, piei, lînă, tutun etc., iar ogoarele au fost arendate. Ulterior, evreii colonizaţi au vîndut pămînturile, stabilindu-se în tîrguri. În final, proiectul colonizării s-a dovedit un eşec.

Potrivit unei estimări, numărul evreilor din Basarabia se ridică în anul 1856 la 75.751 persoane. Alte statistici ruseşti, cele din 1862 şi 1897, indicau o creştere a elementului evreiesc de la 95.927 (9,56%) sufletele la 228.168 (11,79%) persoane din populaţia totală a Basarabiei, cu poziţii puternice în sectorul bancar şi în comerţ. De altfel, aşezarea provinciei la gurile Dunării şi la extremitatea vestică a Imperiului Rus atrăgea populaţii care se ocupau în mod tradiţional cu negustoria (evrei, armeni, greci).

În timpul domniei Ţarului Nicolae al II-lea (1894-1917), un eveniment însemnat din istoria Basarabiei a fost pogromul din anul 1903. În zilele de 6 şi 7 aprilie acel an – Paştele –, grupuri înarmate cu bîte din mahalalele oraşului Chişinău au devastat şi furat din magazinele caselor evreilor şi i-au molestat pe proprietari. Bilanţul a fost de 41 de victime (după alte surse numărul s-ar ridica la 47, două dintre victime fiind de religie creştină). A fost constatată absenţa organelor de ordine, iar tentativele unor creştini de a stăvili excesele şi violenţele nu au avut succes, fiind obligaţi să se retragă în faţa ameninţărilor.

Originile acţiunii nu sînt foarte clare. Prinţul S. D. Urusov, guvernatorul Basarabiei imediat după eveniment (1903-1904), care a studiat dosarele secrete de la departamentul poliţiei, nu a găsit informaţii precise. El oferă o explicaţie în memoriile sale publicate la Moscova în anul 1907. Autorul considera că nu a fost vorba de o manifestare a adversităţii faţă de evrei, dar aprecia că pogromul a fost pregătit din punct de vedere psihologic de ziarul unui anume Pavel Kruşevan, care era susţinut de cercuri din Direcţia generală pentru afacerile presei.

Pe de altă parte, în pregătirea acţiunii a fost implicată şi organizaţia extremistă „Ruşii adevăraţi”, alcătuită în mare majoritate din persoane cu reputaţii dubioase, avînd în frunte pe antreprenorul de profesie – Pronin. Acesta s-a îmbogăţit în Basarabia prin afaceri cu antreprize, şi-a construit un adevărat Palat pe fosta strada Viilor din Chişinău, devenit în perioada interbelică sediul regionalei Fundaţiilor Regale din România.

Această organizaţie promova campanii antisemite şi răspîndise legenda că Ţarul autorizase acţiunea timp de trei zile. Pronin şi organizaţia sa aveau contacte la poliţie. Fostul guvernator nu excludea răspunderea morală a guvernului central, promotorul unei politici naţionaliste, mioape şi brutale faţă de periferiile statului şi alogeni. El nu a exclus posibilitatea unor investigaţii din partea cercurilor înalte, avansînd ideea că şeful poliţiei secrete locale, Levendal, ar fi jucat un rol dublu, pe de o parte, prevenind guvernul despre posibilitatea exceselor, iar pe de altă parte, participînd la pregătirea lor.

Doctorul M. B. Sluţchi, directorul Spitalului israelit din Chişinău, oferă propria versiune într-o broşură publicată în anul 1930. Vinovaţi, în opinia lui, de organizarea pogromului au fost ziaristul Pavel Kruşevan, devenit antisemit nu din convingere, ci din oportunism, antreprenorul Pronin şi mai ales von Levendal, şeful siguranţei locale, „în mîna căruia erau toate firele mişcării”.

De asemenea, principii organizatori au fost V. K. von Pleve, ministrul de interne şi principalul său colaborator, Lopuhin, directorul departamentului poliţiei. El adăuga şi faptul cunoscut al antisemitismului Ţarului, dovedit ulterior ca susţinător, dacă nu chiar inspirator, al pogromurilor din anul 1905.

Opinia istoricului român Alexandru Boldur, autorul multor lucrări privind Basarabia, pune în lumină următoarele fapte, considerate inatacabile: 1) toleranţa extremă a autorităţilor faţă de excese şi absenţa totală, deliberată a intervenţiei; 2) uşurinţa cu care a ar fi putut fi oprite dezordinile; 3) antisemitismul fanatic al lui Pronin, căruia evreii îi făceau concurenţă în afacerile cu antreprize; 4) legătura lui Pronin cu Levendal, şeful poliţiei secrete (Ohrana) din Chişinău.

Istoricul se delimita parţial la opiniile lui Urusov şi Sluţchi. Era şi pentru el evident că atmosfera oficială era pătrunsă de antisemitism, dar că acest fapt nu era suficient pentru o ierarhizare a responsabilităţilor indirecte. Problema dacă Levendal şi Pronin au avut indicaţii de la centru rămîne, în opinia sa, obscură şi nu va fi niciodată clarificată. Oricum rămîn bănuieli privind implicarea sferelor înalte şi responsabilitatea morală a centrului pentru săvîrşirea pogromului.

Cert este că participanţii direcţi la producerea violenţelor au fost judecaţi şi condamnaţi la diferite pedepse, nu prea severe, iar evenimentul a avut ecouri internaţionale.

Repere bibliografice

- Boldur, Alexandru, Istoria Basarabiei. Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1992.

- Chiachir, Nicolae, Basarabia sub stăpînire ţaristă (1812-1917), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1992.

- Hofbauer, Hannes, Roman, Viorel, Bucovina, Basarabia, Moldova (O ţară uitată între Europa de Vest, Rusia şi Turcia). Traducere de Toma Paul Dordea, Bucureşti, Editura Tehnică, 1995.

- Nistor, Ion, Istoria Basarabiei. Ediţie şi studiu bio-bibliografic de Stelian Neagoe, Bucureşti, Humanitas, 1991.

- Sluţchi, M. B., În zilele de restrişte. Pogromul chişinăunean din 1903, Chişinău, 1930.

 Teofil Kaminski