DESPRE CULTUL PERSONALITATII LA UNII INTELECTUALI SI POLITICIENI MOLDOVENI

Există o categorie de intelectuali şi politicieni moldoveni care îşi imaginează că se autoidentifică profund cu o anumită elită românească similară în conceptul de identitate comună românească. Nimic mai fals! Realitatea şi personajele moldoveneşti intrate voluntar şi cointeresat în acest joc al identităţilor au demonstrat din plin că este vorba doar de o ipocrizie ridicată, pe alocuri, la nivel de politică de Stat. Nu românismul, identitatea comună îi face fraţi cu o categorie de români pe unii intelectuali şi politicieni moldoveni, ci trecutul şi mentalitatea comunistă de tip totalitar în care s-au născut şi format. Ceea ce au toţi în comun este penetrarea şi asumarea, şi la nivelul lor, a unui deşănţat cult al personalităţii.

În România, cultul personalităţii este cel mai vizibil la politicieni. Cu rare excepţii, în rîndul intelectualităţii româneşti, cultul personalităţii se manifestă doar la nivel periferic, provincial. Rarele excepţii sînt, de exemplu, poeta Ana Blandiana şi dramaturgul Matei Vişniec, cu deşănţatele manifestări anuale întitulate Festivalul „Ana Blandiana” şi „Zilele Teatrului Matei Vișniec”, după cum nota cu obiectivitate Ion Spânu în Cotidianul.ro. Tot în categoria rarelor excepţii care sînt victime ale cultului personalităţii intră şi scriitorul român Mircea Cărtărescu, acuzat încă de la primul volum de versuri de plagiat, dar care şi acum visează la Premiul Nobel.

În Republica Moldova, însă, cultul personalităţii este aidoma unei molime. Politicianul ajuns la Putere se metamorfozează într-un Dumnezeu pe Pămînt, la care oamenii de rînd trebuie să se plece cu respect şi să-i asculte cu sfinţenie toate aberaţiile pe care le rosteşte. Amintiţi-vă de Marian Lupu de pe vremea cînd era preşedinte al Parlamentului şi chiar preşedinte de paie al PDM! Gîndiţi-vă la bizarul politician Mihai Ghimpu, care de vreo 28 de ani luptă cu tot felul de amintiri inventate! Aduceţi-vă aminte de Vlad Filat, care deja se credea un Zeus, fireşte că intangibil, cînd era premier! Priviţi-l pe Vladimir Plahotniuc, care se autoidentifică solemn cu chiar destinul Moldovei din care face tot ce pofteşte în halucinantul său cult al personalităţii!

Cultivarea, întreţinerea şi dezvoltarea cultului personalităţii unui individ întruneşte cîteva condiţionalităţi. Fără „rîmători”, susţinători fanatici sau cointeresaţi, un individ nu poate de unul singur să se declare geniu, politician inegalabil ori savant de renume mondial pentru că, pur şi simplu, ar părea un nebun oarecare şi ar fi tratat ca atare. De regulă, cel care cade „victimă triumfalistă” a cultului personalităţii a fost favorizat de conjuncturi care l-au propulsat în anumite poziţii profesionale şi sociale de comandă. Astfel, insul respectiv devine victima satisfăcută a propriului său liber arbitru, de pe poziţiile căruia decide cine-i va fi subaltern, cine trebuie promovat, răsplătit etc. În schimbul acestor „facilităţi semi-dictatoriale”, beneficiarii lor se transformă în adulatori exageraţi ai „stăpînului”. Pe lîngă aceştia, mai apar şi cei care rîvnesc la alte avantaje pe „atotputernicul„ le poate oferi, precum şi o anumită masă amorfă de susţinători manipulaţi. Aşa se ajunge ministru, prim-ministru, deputat, director pe undeva etc.! Aşa se ajunge mare scriitor al neamului, căruia naţiunea trebuie să-i aducă omagii supreme – titulaturi de Stat, instituţii şi străzi care să le poarte numele, locuri la cimitir şi altele!

Există un adevăr flagrant de care toţi sclavii cultului personalităţi fug – nici un scriitor, artist ori sportiv nu practică aceste îndeletniciri cu gîndul la ţară, în numele interesului sau prestigiului naţional, ci strict în propriul său interes, cu gîndul la bunăstarea lui personală şi animat de dorinţa de a fi faimos. Chestia asta cu contribuţia lor la sporirea prestigiului ţării e colaterală, conjuncturală, accidentală şi de tip statistic chiar. Nu din dragoste neţărmurită faţă de ţară te faci poet sau boxer, ci pentru că aşa crezi tu că poţi deveni faimos şi bogat. Statul, ca peste tot în lumea civilizată, nu are obligaţia să le acorde acestora privilegii speciale în aceste condiţii, aceasta fiind o practică specifică totalitarismului comunist, o metodă de a-şi aservi lăudătorii creatori ai regimului.

Cel care cade victima cultului personalităţii este deja un tip intratabil, iar asta pentru că pînă şi în subconştientul lui are convingerea că toate laudele deşănţate care i se aduc i se şi cuvin, el însuşi ajungînd să se creadă un supraom, un geniu, o personalitate care îşi depăşeşte propriul timp terestru. Cultul personalităţii este deja o a doua natură a multor moldoveni. Pentru a vă convinge de acest adevăr, este suficient să observaţi cu atenţie sfinţenia satisfăcută a celor care sînt beneficiarii unor toasturi la diferite petreceri, cu prilejul primirii unor premii oarecare etc.

Scriitorii moldoveni, în general vorbind, sînt întruchiparea cea mai tragicomică de fiinţă creatoare dintre toate cele cu putinţă. Născuţi fiind într-un spaţiu identitar şi lingvistic permanent tranzitoriu, fiind mutilaţi moral şi intelectual de un trecut şi un prezent pe care nu şi le pot explica decît în paradigma logicii de tip sovietic, unii scriitori moldoveni şi-au găsit refugiul iluzoriu într-o literatură română doar de ei închipuită. Autoidentificarea literară românească este simultană cu dezvoltarea propriului cult al personalităţii. Ceea ce îi aseamănă pe unii scriitori moldoveni cu cîţiva din România este trecutul lor din comunismul totalitar, dar şi prezentul.

Pe vremea comunismului au fost privilegiaţi, dar şi în democraţia liberală au devenit „aleşi ai sorţii” tocmai din pricina „moştenirii comuniste”. Ca un semn distinctiv, scriitorul moldovean deja vîrstnic are suficiente motive să fie nostalgic după vremea sovietică. Dacă nu se destrăma URSS, el era tot SUS, poate chiar mai SUS, şi nimeni nu ar fi cutezată să-l critice democratic, să-l conteste sau să-l acuze de plagiat din literatura română şi universală. Acum însă, scriitorul adept disperat al familiei literaturii române, rămîne tot un creator marginal, singura lui şansă de supravieţuire fiind existenţa Statului Republica Moldova, ţară în ale cărei şcoli poate figura în manuale, unde numele său poate fi dat unei străzi sau instituţii chiar încă din viaţă – un spaţiu naţional în care i se poate recunoaşte supremaţia elitistă.

Unii scriitori moldoveni mai vîrstnici şi-au dezvoltat cultul personalităţi în tipare exclusiviste de tip sovietic. Un exemplu în acest sens este şi poetul cu pretenţii de prozator Nicolae Dabija. Rareori în viaţă mi-a fost dat să cunosc un tip mai manipulator, ipocrit, mincinos, procesoman şi răzbunător ca el. În urmă cu nişte ani, a scris un roman de o mediocritate absolută, intitulat fiind „Temă pentru acasă”. În adnotările de la finalul romanului, un autor român, probabil un bun cunoscător al cultului personalităţii de care este dominat Dabija, a scris că romanul acestuia este demn chiar de Premiul Nobel. Bineînţeles că Dabija chiar şi crede acest lucru.

În mod absolut abuziv, chiar şi din perspectivele infracţionale de care trebuie să se ocupe Serviciul Fiscal, Dabija şi-a comercializat acest roman prin nenumărate şcoli şi universităţi. Profesoarele de limbă română, ca parte a rîmătorilor slujbaşi voluntari ai cultului personalităţii autorului, incapabile să separe valoarea de nonvaloare, ajunseseră să impună acest roman mediocru drept lectură obligatorie pentru elevi. Fiind un captiv irecuperabil al cultului personalităţii, Dabija şi-a dat la tradus acest roman şi în alte limbi, după cîte am auzit, iar asta în ideea că el chiar crede că merită şi Premiul Nobel după ce, pe vremea URSS, primise Premiul Comsomolului „Boris Glavan”.

Omenirea, în general, în anumite părţi ale globului pămîntesc, a fost terorizată de cultul personalităţii marilor dictatori, începînd cu Împăratul roman Cezar, continuînd şi cei de astăzi, aşa cum, de exemplu, este în Coreea de Nord. Nu există însă studii sau analize de caz ale cultului personalităţii dezvoltat şi întreţinut la nivelurile periferice ex-comuniste sugerate mai sus. Aceste resturi de cult al personalităţii sînt la fel de nocive ca şi cele dominate de dictatori de tipul lui Mao, Ceauşescu etc. Dacă în cazul dictatorilor de Stat putem vorbi de execuţii umane în masă, în cazul dictatorilor politici locali, culturali sau academici avem de-a face cu „execuţii ale minţii umane”, cu un soi de neo-sclavagism moral al unor întregi comunităţi umane incapabile să discearnă, să facă selecţii estetice evolutive. Ne oprim deocamdată aici!

Mihai CONŢIU

Socialmai mult