INCORUPTIBILUL DINU MIHAIL DESPRE VLAD PLAHOTNIUC. O PĂRERE

Precizarea adjectivală din titlul acestor rînduri este, desigur, o glumă. Ea vine din convingerea noastră că viaţa fără o glumă, fără o vorbă de duh ar fi ca o închisoare, un fel de Agent Termic absurd, care dîrdîie iarna de frig prin calorifere. Însuşi bunul Dumnezeu a avut mult umor atunci cînd ne-a creat (şi) pe noi, oamenii, sub un cer veşnic ironic.     

Totuşi, cine este acest D. M., despre care aerodinamicul ziarist şi ex-deputat PeList Boris Vieru (că doar nu-i pot spune liberal) scria în publicaţia “Flux” din toamna anului 1996: “Dinu Mihail, această sculă infernală a lui Petru Lucinschi”.

Propun să trecem elegant, cavalereşte, adică europeneşte, peste “perioada Lucinschi”, de care mă leagă amintiri dintre cele mai frumoase. Fără  ironie. Ca şi de Mircea Druc, de altfel, cu care am fost prieten de pe cînd Mihai Ghimpu încă nu începuse lupta sa crîncenă, titanică împotriva comunismului și a rușilor. Cu ocazia acestui prilej am comis chiar și o poezea-cînticaci: “Mișa Ghimpu cînd apare,/Armata rusă tresare!”. Căci aşa sîntem noi, Doamne, aceşti fii ai lacrimilor Tale: de p…oezie şi de tată nu ne săturăm niciodată.

CAPITOLUL CU MIRCEA DRUC

Dar de ce am început-o tocmai de la facerea lumii şi am pomenit de M. Druc, căruia nu vreau să-i fac, acum, apologia? Vorba e că în anul 1990 domnia sa a fost numit în funcţia de prim-ministru al executivului de la Chişinău. Caz concret-istoric. Într-o bună zi, trece pe la mine cumnatul Gheorghe: “Eşti prieten cu Mircea оt Pociumbăuţi…”. “Parcă da...”, confirm eu ghizdav/elegant. “Scriu chiar acum o cerere, tu mergi la dînsul şi roagă-l să-mi repartizeze, peste rînd, un automobil “Jiguli”. “Tare mă tem că n-am să pot face trebuşoara asta”. Nedumerire totală: “De ce, doar ţi-e prieten, doar nu te costă nimic?!”. “Pentru că, explic: noi acum parcă dorim să construim o societate cît de cît mai dreaptă. Aşa e?”. “Da, aşa e”. “Şi dacă punem chiar din start, la temelia acestei ţări noi, mraniţă, mîzgă, crezi cumva că ea va rezista? Tot ce e construit pe murdărie, pe fals şi minciună nu durează. Se dărîmă, se destramă. Eşti de acord cu mine?” “Da, sînt de acord. M-ai convins, mai învins şi mă retrag…”.

Comprim la maximum, din raţiuni de concizie: Gheorghe a mai trecut de cîteva ori pe la mine, cu aceeaşi presantă problemă de ordin vital. Într-un sfîrşit, suduind în toate cele patru puncte cardinale, bag supărat cererea lui în buzunar şi mă duc duduind la Guvern. În semn de prietenie, Druc îmi făcuse un salvconduct,  un ausweis, un fel de permis magic, cu care puteam trece suveran peste 10 cordoane de miliţieni şi prin toţi pereţii executivului. La orice oră de zi şi de noapte. Ce mai vorbă, eram tînăr ca Vlad Filat, frumos ca un borcan cu compot de prăsade întregi şi penetrant.   

Intru val-vîrtej, mai ceva ca Buzdugan Fermecatov. Dar… stupoare! Druc trînteşte agitat cu pumnul în masă şi îmi declară abrupt, fără politeţuri: “Apoi să ştii, Dinulescule, că n-o să putem face ţară aici! Cum să faci naţiune cu un neam de fală goală, de mincinoşi şi hoţi?!”. Şi îmi arată cu mîna spre o mapă groasă de pe masă. Eu, sărind în aer ca la apelul Patriei: “Lasă-mă, te rog, să ghicesc ce e acolo... Pun mîna în foc că e o mapă... plină cu... cereri”. „Corect, sînt cereri pentru apartamente, maşini şi alte drăcovenii peste rînd. Şi ştii care e marea mea durere?  Nu sînt cereri de la nişte oameni sărmani ...utuţi de soartă, ci exclusiv de la crema societăţii, de la floarea naţiunii!”. Şi îmi aruncă scîrbit acolo nişte nume de rezonanţă ale literaturii şi culturii noastre, sfinți eroi naționali, destul de asiguraţi din punct de vedere material.

Atunci parcă mi s-a făcut jenă de mine, dacă nu chiar greață, şi n-am mai scos nici pînă azi din buzunarul interior al hainei cererea bunului meu cumnat.

CAPITOLUL CU REPUBLICA BANANIERĂ MOLDOVA

Aşadar, Mircea Druc n-a mai apucat să facă ţară „Pe pămîntul vechii Dacii,/Cînd mai mare, cînd mai mic”... Crema societăţii şi floarea naţiunii i-au vestejit avîntul nobil chiar din start.

Dacă e să fim serioşi, ţară nu avem nici azi, după 25 de ani de la proclamarea independenţei. E mult sau e puţin? Totuşi, e un sfert de viaţă de om. Deci, e cam mult! Mai ales că nimic bun, promiţător nu se conturează la orizont. Cît o să ne mai jucăm de-a ţara? Iar de jucat ne jucăm toţi, de la Vlădică pînă la Opincă!

Citez dintr-un editorial din revista „Săptămîna” (29 aprilie 2016):„În anul 1990, PIB-ul pe cap de locuitor în Uniunea Sovietică era de 9200 de dolari. În prezent noi, moldovenii, avem per capita 1726 de dolari”.

Economia noastră e în continuă cădere liberă: în concret-palpabilul azi trăim mai prost decît ieri; mîine   vom trăi mai prost decît azi; poimîine vom trăi mai prost decîtam trăitîn mîinele de ieri devenit deja istorie – şi tot aşa mai departe.

Lumea simte, fizic la modul dureros, acest lucru: trăim în ţara în care chemarea pompieristică “Patria e în pericol!” este actuală în fiece zi. Întrebare pentru psihoterapeuţi: Oare nu riscăm să devenim un caz clinic kilometric, de la Naslavcea la Giurgiuleşti? Dacă e să reducem ţara la dimensiunile unui sat, există semne clare că Moldova începe să se asemene cu o familie în care bărbatul (capul) dugheşte pînă şi oloiul din candelă, iar femeia (focul din vatră) e curvă de cursă lungă: certuri zilnice, păruială, bătăi, sărăcie, ceea ce construieşti ziua se dărîmă peste noapte, copii împrăştiaţi pe drumuri, чемоданное настроение non-stop... 

Nu e pace pe pămînt atîta timp cît viaţa unui singur om se află în primejdie. Slavă Domnului, nimeni încă n-a murit de foame, însă pericolul intrării în incapacitate de plată a pensiilor şi salariilor planează ameninţător pe deasupra Moldovei. Astăzi, cu un leu nu cumperi nimic. Nici n-are rost să-l scoţi din buzunar. Poţi cumpăra doar două cutii de chibrite. Atunci, în incapacitate de plată, în condiţii de inflaţie galopantă, acele două cutii de chibrite vor costa 100 de lei, dacă nu şi mai mult.

Pe zi ce trece, ne asemănăm tot mai mult cu o republică bananieră, bien sur africană, în toată legea. Actualmente la Ministerul Justiţiei sînt înregistrate tocmai 48 de partide, la o populaţie de numai trei milioane de locuitori! 48 de formaţiuni politice, însă dacă mîine, să zicem, s-ar desfăşura alegeri parlamentare, nu ai avea cui să-i dai votul. Toţi sînt o apă şi-un pămînt: şi cei de dreapta, şi cei de stînga. Mint de le stă ceasul înrămat în diamante.              

În raport cu numărul de populaţie, sîntem ţara cu cei mai mulţi generali şi colonei pe cap de locuitor, generali și colonei la un singur! tanc aflat în dotarea Armatei Naționale; cu cei mai mulţi cavaleri ai Ordinului Republicii, academicieni, savanţi, doctori în ştiinţă, filozofi, vameşi... Aţi observat, pe semne: la noi toţi sînt genealoizi, eroi, arhitecţi ai neamului, patriarhi al limbii române, somităţi înfipte în ţîfnă, pacienţi ai stării de nelinşte, huităţi şi alte sacralități... Într-un cuvînt, excelenţe cu dulceaţă de căpşuni în pantofi, care cred sincer că pe unde calcă din urma lor răsare grîul. Cum mă întreba odată părintele Vasile Ţepordei: Dacă toţi sînt eroi, atunci cine dreacu’ mai lucrează în ţara asta?! Asta ar cam trebui să ne dea de gîndit, însă noi nu prea cădem pe gînduri, probabil din teama de a nu ne sparge capul.       

Preşedintele Academiei de Ştiinţe, Gheorghe Duca, visează ziua şi noaptea s-o îmbrace pe soţia sa în robă de academician. Aşa, ca să-şi satisfacă un ambîţ, un capriciu. Pe semne, ca mai apoi să cînte şi să danseze în extaz prin casă: „Ş-apoi hai cu mîndra-n braţă/Pînă mîine dimineaţă!”. Fiindcă în Moldova totul e permis, totul e posibil. Ca în Africa. În Roma Antică ajunsă în totală stare de degradare morală, împăratul Caligula nu şi-a făcut calul senator?  

Merituosul profesor Ion Bostan se retrage din activitatea matusalemică şi îi lasă timona/cîrma Universităţii Tehnice, ca pe o moştenire de familie, fiului său iubit Viorel. Poate fi dl Viorel cel Bostan şi cu 10 stele în frunte, poate că el merită cu vîrf şi îndesat fotoliul de rector, însă credem că nu e corect să se procedeze aşa. Chiar să fi ajuns noi, moldovenii, pe-o nepermis de joasă treaptă tristă, cînd nu mai avem nici un pic de ruşine?

Adevărul care produce durere este preferabil minciunii care produce plăcere. Fiindcă e terapeutic, pentru că lecuieşte. Chiar să nu mai fi rămas nici o virgulă, măcar o virgulă morală în codul nostru genetic?! “Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă că totul este permis şi dacă totul este permis, înseamnă că sîntem pierduţi” (F. M. Dostoevski). Un Dumnezeu care nu presupune numai mătănii şi tămîie cădelniţată de un popă băş(t)inos, ci în primul rînd Inteligenţă, instanţă Morală supremă, Înţelepciune, Adevăr, Ordine, Frumuseţe şi Iubire.

Virgula morală contează enorm în biografia unui om.

Este greu să spui adevărul care produce durere? Bineînţeles că este greu, e chiar foarte greu, fiindcă adevărul îl sperie de moarte şi pe tiran, şi pe sclav. În egală măsură!          

CAPITOLUL CU ŞTEFAN CEL MARE

 Lucian Blaga consideră că opera politică a lui Ştefan cel Mare este „mica noastră veşnicie revelată în timp”: „Dinamica, geniul, energia, demnitatea voievodală, spiritul de iniţiativă şi vitalitatea excepţională, puse de Ştefan cel Mare în destinul său istoric, ar fi fost suficiente să ducă la crearea unui spaţiu moldovenesc de întinderi şi proporţii imperiale”.

În opinia poetului, eseistului şi filozofului român, atunci cînd domnitorul plăsmuia o ţară „de largă respiraţie istorică”, moldovenii au fost abătuţi din drum şi „scoşi din destin”: „De astă dată lipsa de noimă a istoriei noastre poartă în manual titlul: expansiunea imperiului otoman. Un al doilea prilej atît de prielnic pentru desfăşurarea pe plan major a matricei stilistice româneşti nu se va mai da niciodată românismului”.

Într-adevăr, după Ştefan toate au decăzut treptat, dar metodic. Moldova a devenit încet-inexorabil asemeni unui sat fără cîini de pază, în care fiecare oaspete nepoftit putea deschide uşa ţării cu cizma plină de noroiul gîndurilor ascunse. Practic, aici n-a funcţionat niciodată legea. A dansat – nestingherit, macabru – mirobolanta ţaţă nurlie pre nume Fărădelegea. Practic, aici s-a ciordit, s-a furat şi s-a ciorbelit întotdeauna, pînă la sînge: şi pe timpul turcilor (aproximativ 1513-1812), şi pe timpul românilor (1918-1940), şi pe timpul sovieticilor (1945-1991).

Anume de aceea zona Europei conturată de Moldova şi Muntenia a strălucit mereu prin sărăcie.

Totul devenise vandabil, inclusiv scaunul domnesc şi cel mitropolitan. Le dobîndea cel care dădea cele mai multe bacşişuri, peşcheşuri şi pungi cu aur. Pe semne, cu preţul înfloririi arborescente, ca într-o pădure tropicală, a mituirii, corupţiei, hoţiei şi a defectelor de caracter cu lunga lor trenă ţesută din minciună, căciulire, înşelăciune, trişare, servilism şi nepăsare născută din lipsă de speranţă… Asta ne îndreptăţeşte să spunem că la noi mita, mîzda, şpaga, bacşişul, peşcheşul, șperțul, ciubucul și ciubucarii, chilipirul şi chilipirgiii au cauze profunde şi rădăcini viguroase. O propunere nevinovată: demult e timpul se se instituie urgent Ordinul de onoare “Şpaga Republicii Moldova” în grad de Badea Mior şi lelea Cîrlana.     

Nu demonstrez, ci afirm în cunoştinţă de cauză. Personal, nu prea am ce-i reproşa la acest capitol, adică la ciordeală în dezmăţ, perioadei ţariste (1812-1917). Din simplul motiv că aici funcţiona biciul disciplinei europene. Zic europene, pentru că pe atunci şi Rusia era considerată, de către leagănul civilizaţiei noastre, Europa, ţară europeană. Europa era atunci Creştinătatea şi era una: de la munţii Pirinei pînă la munţii Ural, după a doua conflagraţie mondială Charles De Gaulle propunînd chiar s-o extindem pînă la Vladivostok. Într-adevăr, ce sursă de bogăţii imense ar fi fost astăzi, pentru Uniunea Europeană, o Rusie integrată firesc şi onest în comunitatea occidentală! Dar nu s-a putut, pentru că începînd cu veacul XX Demonul politicantrop şi-a băgat codiţa ideologică în relaţiile dintre ţări şi Europa parcă s-a automutilat. Acum, de cînd Europa nu mai este religioasă, adică morală, ea se întinde de la Pirinei pînă pe la Prut, pînă pe la Nistru…  

Unii istorici români (bineînțeles, vînduți rușilor ori maghiarilor, nu-i așea?) susţin că nu iataganele turceşti şi nici spadele leşeşti, ci pîra, ura, rînza, pizma/invidia, corupţia, trufia, îngîmfarea, orgoliul exagerat, trădarea şi omorul au fost pumnalele care au doborît definitiv şi efectiv trupul Moldovei îngenuncheate la 1513 sau la 1538.         

Totuşi, oare chiar ce-am fi fost şi cum am fi fost, dacă ni s-ar fi dat să fim moştenitorii, emanaţia unei ţări “de largă respiraţie istorică” plăsmuită de Ştefan? Nu se ştie şi nici nu se va şti vreodată. Deocamdată se ştie cum sîntem azi, momentan-istoric. Sîntem, după expresia lui Viorel Mihail, “Departe de Europa, departe de Hristos”. Adică sîntem în Moldova, mîndra ţară a Celor 7 „F”, care se descifrează cam în felul următor: Fură, Frate, Fără Frică, Fincă Fură Fiecare!

Mititeii fură cu ţîrîita, barosanii cu nemiluita.

Anume numai cu furatul ne-am ocupat, zilnic, de la 1991 încoace, de cînd moldovenii au venit la putere. Aşa înţeleg ei să construiască o ţară: prin jaf şi sperjur!

A apărut chiar şi un şlagăr, ce străbate Moldova în lung şi-n lat: Fură ei,/Furăm şi noi,/Nu ne temem de nevoi!

 CAPITOLUL CU VLAD FILAT

 Începînd cu 7 aprilie 2009 (ei, dar pregătirile s-au făcut of cause din timp, poate chiar de prin anul de răscruce 1991, cînd s-a prăbuşit Imperiul Sovietic), în Moldova au încercat să construiască ţară occidentalii, adică Europa şi Statele Unite ale Americii. Пусто место не бывает: au plecat de aici ruşii, locul trebuie ocupat de alţii, fie aceştia măcar şi pitcairnezi.

De ce? Fiindcă locurile populate de români în trecut (Ardealul, Muntenia şi Moldova), ca şi locurile numite azi România şi Republica Moldova, întotdeauna au fost pămînt bun de ...utut. O aşa bunătate niciodată nu se iartă, nu se lasă din mîini nici în ruptul capului. Aceasta e legea de neabătut a junglei animale, unde dictează Leul şi Hiena, dar şi legea nestrămutată a junglei umane, omul fiind cea mai sublimă, dar totodată şi cea mai cumplită animală de pe pămînt. Iată de ce există morală, etică, adică Cele 10 porunci: ca să îmblînzescă, ca să îmbuneze fiara din om.    

Începînd cu anul 2003, preşedintele Vladimir Voronin începuse să colaboreze normal şi chiar să lucreze eficient cu Occidentul. El, anume el este iniţiatorul de facto şi de jure al modernizării noastre europene. Al evroremontului moldav. Nici nu se putea altfel: timpurile se schimbaseră irevocabil şi comuniştii deveniseră comunişti numai cu numele. Erau comunişti fără comunism. Un singur lucru îi dirinja, îi supăra şi îi inirva pe occidentali uşor, iar pe români la culme: Voronin era un preşedinte (relativ) puternic, care nu suferea să i se sufle în borş la tot pasul. Eficienţi şi pragmatici nerăbdători, apusenii doreau să aducă în fruntea ţării nişte politicieni chipurile noi, adică total obedienţi, supuşi Washington-ului şi Bruxelles-ului. Un proverb japonez glăsuiește cam așa: Cuiul care iese din rînd cheamă ciocanul. Şi Ciocanul a venit la 7 aprilie 2009.

Cică după alegerile parlamentare din octombrie 2010 Vlad Filat a fost sfătuit clar de către experţii cu ochi transatlantici: „Ca să stîrpim, odată şi odată, corupţia la nivel înalt, tu, cu 35 de mandate în parlament, la împărţirea/partajarea puterii executive între componentele alianţei proeuropene de guvernare cere doar atît: Ministerul Afacerilor Interne (MAI), Procuratura generală şi Centrul Naţional Anticorupţie (CNA). Și punctum!”. Sincer mirat, Vlad a rămas atunci tablou măreţ, fantastic: „Dar cu ministerele Finanţelor şi Economiei, cu Fiscul şi cu Departamentul vamal ce facem?!” “Lasă-le nepăsător, chipurile fără nici un fel de regrete, celorlalţi componenţi ai alianţei: Lupu, Ghimpu şi Urechean. Tu, ca prim-ministru, monitorizează-i strîns şi lasă-i să fure pe rupte timp de un. Apoi, peste un an, îi arestezi cu MAI, iar cu Procuratura generală şi cu CNA îi bagi pe toţi la puşcărie!”.

Genial plan? Genial fără doar şi poate, numai că Vlad a avut genialitatea de a nu ţine cont de acest plan preparat în retorte serioase. A procedat exact pe invers: anume lui şi-a “tras” Finanţele, Fiscul şi Departamentul vamal. Cam de ce să aştepte, cam de ce să le lase un an la discreţia altora, a partenerilor de alianţă, cînd el singur poate şi vrea să fure în stil mare? Mîndră-i corabia PLDM, brav e cîrmaciul Vlad Filat! Şi cam de ce n-ar fura în stil mare, dacă avem pînă şi întunericiți consileri municipali care din 2009 încoace s-au pricopsit cu averi de milioane?

Spun oameni din anturajul său apropiat, că în perioadele de glorie, cînd umbla prin Moldova ca Vodă prin loboda integrării europene, lui Filat personal îi reveneau lunar între 10 şi 15 milioane de euroi proveniţi din sumele colaterale adunate de Fisc şi Departamentul vamal, acestea nefiind trecute prin evidenţa contabilă. Probabil, prin aceasta se explică faptul de ce pe atunci vama colecta lunar maximum 45-50 milioane de euro. Cică acum, de cînd cu Guvermul Filip, Departamentul vamal “livrează” lunar la domiciliul domnului Buget de Stat 80 milioane de euro. Este, totuşi, o razniţă. Şi oleacă de obraz, de soveste în plus.     

Aceiaşi oameni din anturajul său spun în continuare: nu Plahotniuc, ci Prostia, Trufia şi Lăcomia l-au distrus în primul rînd pe Vlad Filat. Iată de ce domnia sa nu este o figură tragică. El este, mai degrabă, reprezentantul exponenţial al tragediei noastre comune, care se cheamă lipsa de măsură. Cantemir menţionează cu durere în Descrierea Moldovei că moldovenii în toate nu au măsură. Peste vreo 170 de ani îl completează Dostoevski: “Tot ce e peste măsură este boală”. Potrivit ilustrului înaintaş, “trufia şi semeţia sînt mama şi sora”  moldovenilor. “Semeţi şi foarte puşi pe gîlceavă”, repede se potolesc, ca un foc de paie, “şi se împacă cu potrivnicul”.

Altminteri spus, Vladimir Filat este Pacientul de lux şi huzur al îndureratei tranziţii moldoveneşti care, iată, se întinde de vreo 25 de ani şi tot nu se mai termină. Iar de un pacient nu poţi rîde, dacă ai, elementar, obraz. Pe un pacient îl poţi, cel mult, compătimi.                                        

Eu scriu ceea ce ştiu. Iar de ştiut nu pot şti totul, că doar nu sînt, din păcate,  consecvent, principial, perfecţionist, deştept şi harnic-foc ca dl Vlad Plahotniuc. În preajma alegerilor parlamentare din 2010, Vlad Filat l-a rugat pe Mihail Saakaşvili, pe atunci preşedinte al Georgiei, să-l ajute cu niscaiva parai. Că lui niciodată  nu i-au ajuns bani, nicicînd n-a avut destui biştari în evazaţii săi iţari. Bun la inimă, Mişiko i-a sărit în ajutor confratelui său de proiect european. Şi au mers la Tbilisi curieri diplomatici, de unde s-au întors cu 3 (trei) milioane de dolari (alte surse vehiculează cifra de cinci milioane).

Toate bune şi rotunde pînă aici, numai că peste cîţiva anişori, atunci cînd Saakaşvili a fost alungat din ţara sa, acesta i-a amintit de binele făcut lui Vlad cel Filat crîncen de Plahotniuc, şi l-a rugat, la rîndu-i, să-l ajute, la strîmtoare, măcar cu vreo 200-300 mii de parai. În contul, în amintirea frumoasă a celor trei milioane date cîndva pe daiboj. Vlad nici n-a vrut să audă de ruga disperată a prietenului său gruzin georgian. Pînă şi consilierii săi de taină se cruceau între dînşii: “Cum, măi, se poate să nu-l ajute pe omul care i-a dat cîndva atîta bănărit?!”. Concluzia se impune de la sine: numai o zgîrcioabă, numai un evadat din moralitate poate proceda în felul acesta.

Dar ştiţi, în principal, de ce era un zgîrcit cu brînza în garafă? În primul rînd, există oameni care în copilărie au dus-o greu, pe care i-a marcat maladiv lipsa constantă de bani suficienţi în familie. Ajunşi la maturitate, pe aceştia îi torturează, în subconştient, sindromul foamei. În al doilea rînd, se știe că Vlad a vrut mereu să-l ajungă şi să-l depăşească în toate pe Vlad Plahotniuc. Acesta a fost fixul, scopul suprem al vieţii sale din ultimii ani. O obsesie vecină uneori cu isteria, care în definitiv e o boală. Ca şi patima, de altfel. Se pare că anume acest fix a fost pînă la urmă Ducele său de Rîpă.

Spun unii reporteri grăbiţi de la Publika TV că Filat ar face parte din clanul  Lucinschi. Aşa-zisul. Am impresia că e o pistă greşită. Asta-i abureală, propagandă chioară de doi lei gheboşi. Chiar şi de ar exista un asemenea clan, vă asugur că el n-ar fi unul dintre cele mai rele în Moldova. Cu totul altceva e cu Olga Roman de la PRO TV care, da, e o pistă corectă.

Repet: eu scriu ceea ce ştiu. Vorba regretatului Nicolae Esinencu: “Paţanilor, eu relatez, nu comentez, nu inventez!”. Deci, relatez conştiincios: exact în ziua cînd la Chişinău a sosit vicepreşedintele american Jo Biden (se pronunță: Байдэн), probabil ca să lanseze oficial proiectul Moldova – istorie de succes dat în gestiune exclusivă lui Vlad Filat, stăteam, ca tot poporul nostru mult şi vesăl, în faţa televizorului şi urmăream evenimentul desfăşurat în scuarul Teatrului de Operă şi Balet.

La un moment dat, dl Petru Lucinschi unde face: “Gurile rele zic prin tîrg că Filat ar fi, chipurile, omul americanilor… Am avut ocazia să stau de vorbă cu tinerii iştea, care au venit acum la putere. Mi s-au părut a fi nişte oameni stranii: nu vor să asculte nimic, sînt cinici şi am rămas cu impresia că se gîndesc numai la bani. Aşa ceva n-am mai văzut!”. La care subsemnatul, cu mintea lui puţuntică, şi-a permis să gloseze într-o atmosferă degajată, prietenească: Şi cam de ce americanii n-ar avea omul lor la Chişinău, cînd pînă şi turcii mănîncă prune moldoveneşti din pitorescul sat găgăuzesc Valea Perjei? Sau din Perja Valei, cum i s-o mai fi zicînd acolo corect. Numai că mă tem… Ştiindu-i cît de cît pe moldoveni, mă “tulbură pieziş” o frică… Pentru că noi avem rarisima capacitate de a compromite tot ce întîlnim în cale, de a tranforma aurul în plumb. Am compromis, deja, comunismul. N-aveţi nici o grijă, vom compromite şi capitalismul.                              

Tot aşa cum îmi amintesc bine de anul 2004, cînd scriitorul Constantin Munteanu a publicat în “Jurnal de Chişinău” un pamflet despre P. Lucinschi, adică peste trei ani şi ceva de la încheierea mandatului său prezidenţial. Nimeni nu-şi mai aminteşte de acel fîs de țînțar în iarbă, însă el a rămas în istoria presei moldoveneşti ca cel mai bine plătit articol de ziar. Domnului Filat nu i-a puțit, i s-a părut plăcut mirositor pîrţul lui C. Munteanu şi l-a remunerat pe acesta cu 9000 de dolari. Aproximativ 20 mii de dolari, cum ar veni la cursul valutar de azi.

Lucinschi este, cumva, intangibil? Nici pe departe. Este un om normal, ca noi toţi: cu calităţi, defecte şi păcate. Mai degrabă să te temi de insul care declară că n-are păcate decît de cel care zice că are păcate. Deci, ex-președintele poate fi atacat. Dar de ce a făcut-o Vlad Filat, pe care Lucinschi l-a scos din colbul anonimatului şi l-a aburcat, la insistențele lui Diacov și Sturza, în fotoliul de ministru la numai 28-30 de ani?  Din uitucie, dintr-o distracţie, din nerecunoştinţă în dulcele stil clasic al trădării? Ion Druţă, un alt nenorocit pătat de cerneală ca și mine (bine, păstrăm proporţiile!),  susţine că „Recunoştinţa e ceea ce ne lipseşte cu desăvîrşire. S-ar putea ca tocmai acest viciu să pună cruce însăşi existenţei neamului ca atare”.

 Parafrazîndu-l pe Lucian Blaga, de astă dată lipsa de noimă a istoriei noastre recente va purta în manualul de istorie titlul: Expansiunea Prostiei, Trufiei şi Lăcomiei  lui Vlad Filat!

Tot ce e construit pe murdărie, pe fals şi minciună nu durează. Se dărîmă, se destramă. 

CAPITOLUL CU VLAD PLAHOTNIUC

 Și numai ce n-a avut Ducele de Rîpă al decapitării mafiei moldovenești la nivel înalt… Vlad Filat, această mare dezamăgire a prietenilor săi Vlad Darie și Ion Sturza (cu descendență princiară… scoasă de prin mațul gros al istoricului Ion Varta), a avut de toate. Cu vîrf și îndesat: energie debordantă, calități de bun organizator, sprijin masiv – atît logistic, cît și financiar – din partea occidentalilor. Era nant, chipos, îndrăzneț și isteț. Ca un proverb din jitnița de aur a înțelepciunii strămoșești. Și penetrant era. Mai ales penetrant, ca un nechezat de armăsar cu nările în vînt invadate de feromoni primăvăratici. Într-un cuvînt, avea cha-ris-mă. Fraților, n-avea nici bani, n-avea nici căciulă, dar avea, în schimb, o namilă de… carismă!

Dar un om ca Vlad Filat nu poate fi zugrăvit numai în alb. Spre deosebire de idioți, omul normal e alcătuit din mai multe culori și nuanțe, tonuri și semitonuri… Unii pațani-coledzi de biznis în stil moldo-român, adică curat-murdar, îi reproșează că deseori “Nu era pațan cu pațanii și era cam mudak în ghelă”. El, care pe durata celor cinci ani de studii la Universitatea iașiotă “Al. I. Cuza” nu s-a prezentat niciodată la vreun examen, îi trata pe aceștia с высока, cu aplomb (deh, ne mai cacofonim şi noi uneori), era gordîi, slișkom jadnîi și nu se ținea de cuvînt. Prin compensație, era un as al fascinantului și omniprezentului șperț românesc. Drept dovadă irefutabilă e și faptul că universitatea a absolvit-o cu Diplomă de excelență!

Căci așa sînt/sunt/sânt/sumus aceștia, pătații. Pătații mamei pătați de scîrna banului nemuncit: întotdeauna urmăresc, au grijă să-și confecționeze biografii cît mai imaculate, cît mai curate, cît mai cicea, ca să dea bine la popor.

În disperare de cauză, Vlad Filat, feciorașul drag și cuminte al lui badea Vasile de pe Valea Lăpușnei, a încercat – prin ianuarie 2012, după tragicul accident din Pădurea domnească – să-și arate la tembelizor mușchii săi de Țumburuk Titanovici al luptei aprige cu corupția, însă deja era tărziu. Trenul Stîrpirea delicvenței la nivel înalt plecase demult din trista gară Chișinău!         

Și atunci, ca să-și acopere neputința funciară și să-și justifice cumva rușinea imensului credit de încredere învestit în el cîndva de către occidentali, Vlad al nostru cel isteț ca un proverb a început febril, ca într-o transă,  să caute dușmani de clasă politică, să inventeze comploturi (ca toți dictatorii), să confecționeze țapi ispășitori, sabotori, păpușari etc. Ba că Plahotniuc i-ar fi furat, chipurile, roțile de la sanie, ba că Ghimpu îl înghimpă într-un loc anatomic numit Moldania, ba că Marian Lupu i-a dat cep la prispă și astfel i-a sugativizat/băut tăt vinul ș. a. m. d.

Adică a început a da, perfect ne-bărbătește, vina pe alții.

Fiind mai mult bocitori decît lucrători/luptători (aici și acmu nu disociem cauzele, căci am intra în discuții torențial-interminabile), puține întreprinderi serioase ne reușesc în viață. Și atunci, ca să justificăm cumva insuccesul ori lucrul făcut de mîntuială, cum procedăm? Punem eșecul în cîrca altora! Cred că, de fapt, asta e esența resemnării mioritico-balcanice – o evaziune, o fugă, o dezertare din fața propriilor greșeli și neajunsuri. Probabil că aici funcționează următorul mecanism psihic și psihologic: atîta timp cît altul e de vină, propria soveste/conștiință vegetează și se complace în autocompătimire.

Ratarea omului, ca și a unei colectivități umane, vine în anul, în luna, în ziua, în clipa în care acesta/aceasta dă vina pe altul sau pe alții.

Am vaga impresie certă că aparent necharismaticul Vlad Plahotniuc ilustrează plenar teza noastră filozofică potrivit căreia acolo unde natura pedepsește, spiritul recuperează. Uneori chiar cu vîrf și îndesat.

Voinţa de fier, corectitudinea în abordarea relaţiilor (de afaceri), gestionarea cu eficienţă maximă a timpului (ca şi Mircea Eliade, doarme cîte 4 ore din 24), marea capacitate de muncă, insistenţa, calmul şi norocul în meserie, perfecţionismul, nerăbdarea şi duritatea (ocazională), convingerea structurală că prietenia bazată pe afaceri e mai bună decît afacerile bazate pe prietenie sau pe cumătrism – toate acestea îşi dau fratern mîna şi se împletesc armonios, organic în individualitatea acestui om, alcătuind în cele din urmă o personalitate ieşită din comun.

Cît despre atacurile în trombă, în haită declanşate împotriva lui Vlad Plahotniuc, despre isteria generală ridicată la scară de psihoză naţională în jurul acestei individualităţi de excepţie ne rezervăm dreptul de a vorbi pe îndelete cu o proximă ocazie.  

Succesul este lucrul pe care oamenii, îndeosebi moldovenii, ţi-l iartă cel mai greu.

Se pare că aici, anume aici e toată buba, iubiţi simpatrioţi!

Dinu MIHAIL, ziarist, consilier de stat la Președinția Moldovei în perioada 1997-2001.