DEPUTATI AGRAMATI CU „REVELATII LINGVISTICE”. FARA POLITICA!

Ţîcu, de ce cu „î” din „i” şi nu cu „â” din „a”?

Noi, jurnaliştii, cei care susţinem actuala majoritate parlamentară, avem obligaţia morală de a nu aplauda deputaţii atunci cînd fac lucruri bune şi de a nu închide ochii atunci cînd îşi etalează incompetenţa. Critica autentică este mama unei continue perfecţionări. E drept că moldovenii, în marea lor majoritate, nu suportă nici un fel de critică, mai cu seamă atunci cînd ajung în funcţii importante. Uitaţi-vă la foştii guvernanţi şi deputaţi subordonaţi lui Plahotniuc! Ei şi acum le ştiu pe toate. Indiferent cît de imbecil este cîte unul, în clipa în care a fost îmbrîncit în Parlament de şeful lui politic pentru că este docil, devine, peste noapte, expert în de toate. Această „redefinire” este un resort al complexului de inferioritate, al neputinţei doar de el ştiută.

Deputatul Octavian Țîcu a propus în Parlament ca în toate documentele și inițiativele legislative să fie scris cu „î” din „a”, potrivit unei decizii a Academiei de Ştiinţe de la Chişinău: „Eu am o propunere, care sper să fie votată în unanimitate, care cu atît mai mult vine de la fiul meu, care este în clasa a 9-a, și (Sic!), uitîndu-se prin documentele mele, mi-a zis: „tata, voi nu știți că „hotărîre” se scrie cu „î” din „a”?” Este o propunere către (Sic!) secretariatul Parlamentului și către Guvern. Eu văd și în (Sic!) hotărîrile Guvernului se scrie cu „î” din „i”. Deci există un Ordin al ministrului din 2016 și al Academiei de Științe privind noile norme de ortografie a limbii române”, a spus deputatul ACUM.

Felul agramat în care se exprimă fostul boxer acum deputat pus în paralel cu „propunerea lui de ordin lingvistic” îmi aminteşte de prostia solemnă a lui Marian Lupu ori de situaţia absurdă în care Mihai Ghimpu i-ar cere Reginei Angliei să-l numească în postul de consilier regal. Nu mai intru în amănuntele prea multor dezacorduri gramaticale dintr-un text atît de scurt rostit de Ţîcu, amintindu-i doar că elementul conclusiv „deci” leagă o principală de o secundară şi nu se pune niciodată la începutul unei fraze sau propoziţii care nu este o conclusivă directă a celei precedente. Oricîte articole şi cărţi o fi scris boxerul-istoric Ţîcu, dumnealui ne demonstrează că este total străin de normele gramaticale elementare, iar cînd are şi iniţiative de ordin lingvistic devine nu doar penibil, ci şi nociv pentru că este deputat. Cînd este boxer la sala de antrenamente, este istoric şi lingvist amator, cînd pozează în istoric ori lingvist de ocazie, tot un boxer rămîne.

Iniţiativa lui Ţîcu are la bază un Ordin al Ministerului Educaţiei  din anul 2016 şi e fătat de ministrul de tristă amintire Corina Fusu. Ministrul, nu ministra, bezmeticilor întru ale feminizării a tot! Şi atunci (spun ”şi atunci” pentru că despre acest subiect am scris de cînd a apărut controversa) am scris un editorial intitulat Bizară eşti, Moldova mea, cu „sunt” din „sînt” şi „â” din „a”.

Pentru că este actual, pentru că şi Ţîcu ar putea înţelege cîte ceva, pentru că noi scriem cu „î” din „i”, pentru că, imediat după votarea normelor Academiei Române din 17 Februarie 1993  în această chestiune, Ion Berlinski a sunat-o şi a consultat-o pe reputata lingvistă din România Mioara Avram, care a condus Sectorul de gramatică al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti” din Bucureşti, care i-a confirmat corectitudinea scrierii cu „î” din „i”, reproduc doar fragmente din articolul mai lung de atunci. Prin urmare, mă voi autocita!

„Ministrul Educaţiei, Corina Fusu, a semnat un Ordin prin care normele ortografice ale scrierii lui „â” din „a” şi „sunt” din grafia limbii române au devenit obligatorii pentru instituţiile de învăţămînt din ţară. (…) Ordinul a fost semnat cu scopul de a asigura respectarea prevederilor hotărîrilor Consiliului Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. (…) Cît priveşte varianta „sunt”, consider că poate fi opţională. Eu, de exemplu, vorbesc cu „sunt”, însă majoritatea românilor şi mai ales a moldovenilor vorbesc cu „sînt”. (…)

 

Istoricul lui „â” din „a” şi „sunt” din „sînt”

În anul 1932, o comisie de lingvişti condusă de academicianul Ovid Densuşianu a propus Academiei o nouă reformă ortografică în scopul simplificării limbii şi aducerii limbii scrise la realitatea celei vorbite. Această comisie propunea scrierea peste tot cu ”î”, cu excepţia cuvintelor derivate din "român" și, de asemenea, folosirea lui "sînt" în locul lui "sunt", deoarece populaţia vorbea cu "sînt". Cu toate că ”sînt” era mult mai agreat de populație, fiind mai ușor de pronunțat față de ”sunt”, după numai o lună de la adoptarea reformei ortografice a lui Ovid Densuşianu, aceasta a fost anulată. (…) În 1953, comuniştii au făcut o reformă care a simplificat mult scrisul, eliminînd complet scrierea cu ”â” şi înlocuind latinescul "sunt" cu românescul "sînt", iar în 1965 s-a decis introducerea lui ”â” în cuvintele derivate din "român", în rest fiind folosit numai ”î”.

În ziua de 17 Februarie 1993, Academia Română a decis printr-un vot revenirea la grafia cu litera ”â” în loc de ”î” în anumite poziții ale cuvintelor și la scrierea formelor ”sunt, suntem, sunteți” în loc de ”sînt, sîntem, sînteți”. La vot au participat toți membrii Academiei, indiferent de specialitate. La momentul respectiv Academia avea doi membri lingviști: Ion Coteanu, care s-a abținut, și Emanuel Vasiliu, care a votat împotrivă. Deși toate institutele de lingvistică s-au opus la acea vreme, Hotărîrea Adunării generale a Academiei Române din 17 Februarie 1993 a fost adoptată. Însă, o bună parte din populaţie, dar şi edituri sau ziare au continuat să scrie cu î/sînt.

 

Norma Academiei Române nu este obligatorie

(…) Norma ortografică este o recomandare, este ceea ce ne sfătuiește Academia să facem. Instituția abilitată în standardizarea ortografiei este Academia Română, dar Academia nu este formată doar din lingviști și nici nu are atîția lingviști cît să se ocupe de toate chestiile lingvistice. Ca urmare toate problemele de natură lingvistică trebuie delegate institutelor de specialitate din subordine, că are destule. În nici un caz nu trebuie să lase standardizarea ortografiei pe mîna geografilor, inginerilor și a veterinarilor.

 

O hotărîre academică arbitrară, fără motivări sau consecințe ortoepice

Ortografia limbii române este, de peste un secol, preponderent fonemică, ceea ce înseamnă că fiecare literă notează un fonem (un sunet, pentru simplitate) și fiecare fonem e scris cu o literă. Excepțiile se numără pe degete. Literele î și â reprezintă exact același sunet, astfel una din ele este inutilă. Ca o curiozitate, în secolul al XIX-lea pentru acest sunet au fost folosite 4 sau 5 litere --- âêîû, uneori și ô ---, în funcție de etimologie: atâtcerêndcuvîntadûncgônd. Și-au dat seama că e prea de tot și au renunțat la o parte, dar curentul etimologist încă era prea puternic și â a rezistat.

Cuvîntul sînt nu vine din indicativul latinesc sunt, ci probabil din conjunctivul sint. Oricum, formele moștenite efectiv în limba română și înregistrate în scris au fost: sănt, sămt, sint, sem, săm, săntem, sîntem, sintem, seţi, set, siţi, sănteţi, sînteţi, sinteţi, sănt, sămt, sint. Nu există nici un suntsuntemsunteți. Aceste forme au fost inventate în secolul al XIX-lea de către latiniști. Inițial au fost folosite numai în scris, iar de pronunțat se pronunțau cu î (Eminescu scria și el sunt, după regula vremii, dar cu certitudine pronunța sînt, ceea ce se deduce simplu din rime). Pronunțarea sunt a apărut recent, undeva în jurul anului 1900, din neștiință sau din snobism, sub influența scrisului, așa cum azi unii pronunță eu în loc de ieu. Ca urmare forma justificată etimologic este sînt, nu sunt, atît în scris cît și în pronunție. (…)

Legat de această chestiune, vă oferim doar cîteva opinii scrise de reputata lingvistă din România Mioara Avram, care a condus Sectorul de gramatică al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti” din Bucureşti al Academiei Române, şi lingvistul George Pruteanu.

Mioara Avram: În favoarea anume a lui î s-au pronunțat numeroase personalități progresiste. „La 17 Februarie 1993, Academia Română a hotărît în mod arbitrar această extindere, fără a restaura întocmai regula din 1904/1932: de la scrierea cu â în interiorul cuvintelor se exceptează acum numai derivatele prefixale și compusele de la baze cu î-(neînțelesbineînțeles), nu și formele flexionare sau derivatele sufixale de la baze cu -î (coborâm, coborând; coborâtor etc.).

Folosirea a două litere pentru același sunet și modul lor de distribuție complementară după poziția în cuvînt (î la început și la sfîrșit de cuvînt, iar â în interior, cu excepții legate de analiza structurii morfologice: neîntrecuthotărîtorurînd „urî”, dar urând „ura”) constituiau însă aspectul cel mai criticabil al ortografiei din prima jumătate a secolului nostru, întrucît complica în mod nejustificat însușirea și practica scrierii corecte. Tocmai de aceea, împotriva folosirii a două litere și în favoarea anume a lui î s-au pronunțat numeroase personalități progresiste din trecut.

Preferința pentru î se explică prin dorința de evitare a confuziilor posibile între î și â. Contrar părerilor exprimate de cei care discută problema în necunoștință de cauză, regula scrierii cu î și â după poziția în cuvînt nu are decît în parte justificare etimologică. (…)

George Pruteanu: Din motive ştiinţifice, mi se pare absurd să scriu cu â din a. Tot în aceeaşi notă, ca de altfel toţi lingviştii români, se înscrie şi filologul şi criticul român George Pruteanu, care, printre altele, mai nota de ce nu poate scrie cu „â” din „a”:

 „...Pentru că iniţiativa Academiei, din 17 Februarie 1993, prin care s-a reintrodus în ortografia românească litera â (în afara cuvîntului „român“ şi a derivatelor sale, unde figura din 1965), a fost o eroare ştiinţifică, generată de un anume sentimentalism anti-comunist (bazat şi pe legenda că î-ul din ne-ar fi fost impus de oamenii lui Stalin, deşi î-ul din i a fost practicat, de mari nume ale literelor româneşti, la Viaţa Românească, încă din anii ’20 ai secolului trecut, cu mult înaintea apariţiei comunismului la noi). Cei doi lingvişti membri ai Academiei au votat unul „împotrivă“, celălalt „abţinere“. Toate institutele de lingvistică din ţară au dezaprobat decizia. (…) Ar trebui să scriem a târî (cu două litere diferite pentru exact acelaşi sunet) dar eu târâi (schimbînd din nou litera, pentru că e în altă poziţie)”.

 

În consecinţă,

ţinînd seamă de aplicabilitatea neştiinţifică de scriere cu „â” din „a” inclusiv în denumirile de localităţi, judeţe şi nume proprii personale în România, după ce a venit cu această iniţiativă, am tot dreptul să spun că „sunt” mirat că deputatul istoric-boxer, ori invers, Ţîcu nu merge cu românismul academic pînă într-acolo încît să-şi grafieze numele „Ţâcu”. Ce naiba, doar „există un Ordin al ministrului din 2016 și al Academiei de Științe privind noile norme de ortografie a limbii române”, ca să-l citez pe Ţîcu, pe care chiar el nu-l respectă, însă îl vrea normă obligatorie doar pentru alţii!!!

 

P.S. 1: Nu neapărat în acest context, îi datorez scuze deputatului Alexandru Slusari. După prima rundă de negocieri dintre ACUM şi PSRM, la care el a fost delegat din partea Blocului ACUM, am scris un articol în care îi criticam agramatismul. Am făcut-o şi pentru că nu-l ştiam, dar mai mult din cauză că liderii ACUM nu înţelegeau ceea ce eu, ca jurnalist, pricepusem de mult – faptul că Preşedintele Dodon nu-l va ierta pe Plahotniuc. Ulterior, dintr-o expunere a domniei sale, am aflat că Slusari este etnic rus şi că gîndeşte în limba rusă. Respectele mele! Îl felicit pentru că vorbeşte în limba oficială a Statului mai bine decît mulţi moldoveni „din talpă”! Sper să-mi fie acceptate scuzele!

P.S. 2: Cei care doresc să citească mai detaliat despre scrierea cu „â” din „a”, „î” din „i”, „sunt” şi „suntem” pot accesa linkul http://moldova-suverana.md/article/bizara-esti-moldova-mea-cu-sunt-din-sint-i-a-din-a_15578.

Mihai CONŢIU