Săptămîna trecută am privit o emisiune televizată care aborda un subiect pe cît de ciudat în realităţile de azi, pe atît de periculos. Este vorba de un fenomen care ia amploare la Moscova – tot mai multe mame aleg să nască acasă, fie cu asistenţa unei moaşe, fie doar împreună cu soţul Google. Şi nu este vorba de careva categorii sociale defavorizate care o fac din sărăcie, incompetenţă sau ignoranţă: aleg să o facă familii care stau destul de bine, cu carte şi nivel avansat de cultură şi inteligenţă. Argumentul forte ar fi că „aşa năşteau mamele, bunelele, străbunelele noastre şi lumea era mai sănătoasă”. O fi, numai nu ştiu de ce, atunci cînd ceva nu merge cum trebuie în travaliul de la domiciliu, se alertează în mod urgent asistenţa medicală calificată. De ce nu se lasă totul în „voia Domnului”, cum era pe vremea bunicilor şi străbunicilor, dar se caută doctorul, atunci cînd e clar că au dat-o în bară? Bine, bandele de ştiri arată că se întîmplă cazuri cînd şi pereţii unui spital nu asigură viaţa şi securitatea, însă, totuşi, datele privind succesele medicinii nici nu se compară cu eşecurile.

Mă irită şi mă înspăimîntă să aud astăzi deliberări despre cum a fost şi cum este. Chestia cu „tot mai bine a fost atunci” demult şi-a pierdut din ilaritate şi haz. Da, înainte nu era cancer, pentru că nimeni nu ştia de această boală şi n-o diagnostica. Omul murea şi gata. Nu erau probleme cu vaccinarea, copiii mureau la pachet cu scuza că „nu a avut zile”. În diferite colţuri ale lumii oamenii mureau cu zecile de mii: de sifilis, de gripă, de difterie, de ciumă, de tifos ş.a. Azi despre acestea citim în manualele de istorie.

Nu erau probleme legate de libertatea de gen. Femeile nu aveau paşaport, drepturi, posibilităţi, orgasme. Acestea puteau fi bătute, violate, abuzate, fără nici un risc de pedeapsă. La fel nu se ştia de sarcinile extrauterine şi depresiile postnatale. Femeia nu putea avea depresie, în schimb ea putea munci ca robul sau muri pentru că pe nimeni n-o interesa starea ei de după naştere. Evul Mediu sau alte perioade de care avem închipuire ca despre vremuri cînd lumea o ducea într-un huzur, în baluri, saloane şi costume luxoase, erau de fapt timpurile cînd aristocraţii mureau mîncaţi de păduchi şi de lipsa igienei elementare. Dar ce mai ?! Încă 60-80 de ani în urmă, greu de presupus dacă aş fi rămas în viaţă după cît de complicate au fost naşterile copiilor mei, în anul 2000 însă totul a fost ok. Mai mult decît atît, peste cinci ani am mai riscat o dată şi iarăşi cu succes. Încă 20 de ani în urmă aş fi fost sortită la 45 de ani să mă mişc în cîrje sau cu scaun cu rotile. Astăzi, datorită unei operaţii care devine aproape rutinară, alerg, dansez, sînt împlinită personal, profesional şi nu-mi ajunge viaţă de care să mă bucur.

Ce vreau să spun cu toate acestea? Trebuie de trăit conform epocii. Nu ştiu ce va fi în viitor, puţin mă marchează trecutul decît numai prin faptul că el trebuie ştiut pentru a trage concluzii. Contează prezentul, de care mă bucur. Sînt fericită că pot purta pantaloni, tunsori, machiaj şi în genere face multe lucruri pentru care altădată aş fi fost bătută cu pietre sau arsă pe rug. Mă bucur mult că au fost gîndite atîtea chestii care ne fac viaţa mult mai uşoară şi plăcută – antiperspirante, pensete, depilatoare, absorbante, pedichiura, lentile de contact, posibilităţi să faci ceea ce-ţi place, multe, de toate şi variate. Pot trăi cu un bărbat, dar pot şi să-l trimit la origini dacă nu mi se potriveşte, fără să-mi fie teamă că voi fi blamată de societate. Pot conduce maşină, pot avea permis portarmă, pot da în bot unei brute nesimţite dacă mă duce capul şi am învăţat nişte mişcări de autoapărare.

În fine, vremea de azi este aşa cum este, iar nostalgicii doritori să nască în fîn, cum o făcea mamaia, ar fi bine să înţeleagă nişte lucruri. Că pentru a ajunge la progresul de azi, la posibilităţile şi şansele obţinute, mii de oameni au murit, s-au jertfit, revendicînd drepturi şi inventînd ceea ce astăzi ne pare atît de obişnuit şi banal. Or, dorind să întoarcă timpul înapoi, să-şi asume toate riscurile pentru că nu ştiu unde pot ajunge.

Lilia GRUBÎI