Autor: Dorian FURTUNĂ

„Arma noastră cea mai eficientă este uterul femeii palestiniene”

(Yasser Arafat, liderul Palestinei)

Atît factologia oferită de evoluţia şi răspîndirea speciilor, cît şi istoria umanităţii demonstrează că cele mai mari şanse de supravieţuire o au populaţiile/etniile care au un spor numeric constant şi capacitatea de expansiune teritorială şi identitară. Una din preocupările comune pentru toate triburile şi grupurile etnice a fost completarea numerică a populaţiei fie prin stimularea natalităţii, fie prin înfierea copiilor din alte grupuri, care erau asimilaţi şi îndoctrinaţi identitar. Mai ales pe timp de războaie, cînd triburile/popoarele suportau pierderi omeneşti esenţiale, care nu puteau fi recuperate pe calea naşterilor decît în două-trei decenii, se practica înfierea copiilor din alte populaţii, pentru a restabili numărul războinicilor în ritm mai accelerat. Frecvent adaosul se făcea pe contul copiilor din grupurile străine subjugate, care după ce erau înfiaţi, treceau printr-un proces de „convertire identitară”.

Astfel, de exemplu, la triburile indigene de pe teritoriul actualei Mexici copiii părţii care a suferit înfrîngerea în război nu erau omorîţi, ci erau erau luaţi în tribul învingătorilor, pentru a spori numărul luptătorilor. Acolo ei treceau printr-un proces brutal de „schimbare a identităţii”, de pe urma căruia ei urmau să se dezică de propria obîrşie şi să-şi urască propriul popor. Procedura consta în aceea că li se dădea să bea un amestec din sîngele şi oasele propriilor lor părinţi ucişi. La popoarele din Asia Mijlocie exista un procedeu de „convertire identitară” cunoscut sub numele de „mancurtizare”, descris de scriitorul kirghiz Gengiz Aitmatov. El constă în aplicarea unei piei întoarse de berbec, proaspăt jupuită, pe capul ras al celui care urmează să fie „convertit”; drept urmare, omul ar deveni „mancurt”, în sens că îşi uită originile şi neamul şi-i slujeşte pe noii săi stăpîni. Să ne amintim şi de aşa-nimiţii ieniceri – soldaţi din armata turcă, care erau racolaţi de mici copii din rîndul popoarelor subjugate şi cărora li se cultiva o nouă memorie identitară. Evident că populaţiile perdante, de la care erau răpiţi şi copiii, rămîneau ele însele mult mai sărăcite demografic şi lipsite de braţe de luptă; deseori aceste populaţii intrau în declin şi piereau.

Totuşi, de cele mai multe ori a fost preferată sporirea numărului indivizilor de aceeaşi origine, prin stimularea reproducerii şi a naşterilor în cadrul grupului etnic. Se povesteşte că de pe urma Războiului din Pelopones, care a redus considerabil din populaţia greacă, atenienii au decis să le ofere cetăţenie şi copiilor născuţi din căsătorii mixte, de la femei care nu erau ateniene. Tot atunci a fost tolerată şi poligamia, cu scopul de a ridica numărul copiilor nou-născuţi. În epoca contemporană, fasciştii şi naziştii au intuit importanţa rolului demografiei în construirea unei naţiuni puternice; sporul demografic fiind, evident, privit ca un instrument de creştere numerică a etniei şi rasei. Ideologii acestor două mari curente înţelegeau că în toate vremurile numărul contează şi pentru a cuceri alte teritorii, numărul trebuie să fie de partea lor. În cunoscutul discurs rostit de liderul italian Benitto Mussolini la 26 mai 1927, de Ziua Înălţării, acesta a apreciat chestiunea privind „protecţia rasei” drept fundamentală pentru politica internă a fascismului. Ducele a formulat în calitate de scop pentru naţiunea italiană, care către acea vreme enumera 49 milioane de oameni, să atingă pînă la mijlocul secolului cifra de 60 de milioane. „Naşteţi, cît mai mult naşteţi!”, îndemna Mussolini femeile. Naziştii considerau că corpul femeii aparţine naţiunii şi naţiunea poate decide cum să fie gestionat acesta. Adolf Hitler promova ideea prolificităţii germane, combinată cu eforturile de a reduce numărul de copii la alte popoare. Astfel, la 9 martie 1943 el introduce legea care permite întreruperea sarcinii la femeile din rîndul etniilor considerate inferioare de nazişti; erau încurajate avorturile femeilor din teritoriile cucerite, mai ales în est.

În prezent, o ascensiune demografică impresionantă o demonstrează musulmanii, în totalitatea lor, ca identitate religioasă globală. Dacă în 1980 în lume erau 780 milioane de musulmani, în 2010 numărul acestora s-a dublat, depăşind cifra de 1,6 miliarde, ceea ce constituia 23,4% din populaţia globului. Cea mai reprezentativă populaţie musulmană este în... China şi India, unde este şi cel mai ridicat spor natural al acestora. Urmează Pakistanul, Indonezia, Bangladeshul, Nigeria. Potrivit predicţiilor sociologilor, pînă în 2030 numărul populaţiei globale a musulmanilor va spori cu 35%, numărul lor fiind de circa 2,2 miliarde. Cu alte cuvinte, în 50 de ani doar, din 1980 pînă în 2030, numărul musulmanilor aproape că se triplează. Pe plan regional, în Europa, musulmanii vor constitui către anul 2030 peste 10% din populaţie, pe ansamblul ţărilor europene. Unele ţări au deja o populaţie musulmană majoritară sau importantă: Kosovo, Albania, Bosnia-Herzegovina, Macedonia, Muntenegru, Bulgaria, Rusia, Georgia, Franţa, Belgia.

Pe continentul american, numărul lor creşte vertiginos în Canada. Acolo populaţia musulmană va ajunge de la 940.000 în anul 2010 pînă la 2,7 mln. în anul 2030; practic se va tripla în doar douăzeci de ani. În anul 2050, musulmanii vor reprezenta deja circa 20% din populaţia europeană continentală. Avîntul demografic al lumii musulmane are la bază tradiţiile care impun căsătoriile timpurii ale femeilor şi interdicţia strictă în privinţa avorturilor; în plus, în multe din ţările musulmane lipsesc cu desăvîrşire metodele de contracepţie. Un rol important îl joacă şi factorul ideologic-religios, din al cărui perspectivă avîntul demografic se transformă într-un element de presing geopolitic, dar şi de expansiune identitară.

Să analizăm, de exemplu, Orientul Apropiat. Pentru palestinieni, practic unicul mijloc de a învinge în confruntarea cronică palestino-israeliană este factorul supremaţiei demografice. Procesul în acest sens este deja vizibil. În primul rînd, creşte natalitatea acelor musulmani care sînt cetăţeni ai Israelului. În 1990, musulmanii constituiau 14,1% din populaţia Israelului, în 2011 – aproape 25%. Există predicţii potrivit cărora musulmanii ar putea deveni majoritari în Israel către anul 2035, în orice caz cu siguranţă vor deveni majoritari în 2048. Astfel, comunitatea musulmană este privită ca o „bombă cu ceas”, care va schimba radical faţa Israelului graţie supremaţiei numerice. Şi această evoluţie demografică nu mai poate fi oprită, deoarece natalitatea în rîndul musulmanilor e de 3,4%, comparativ cu 1,4% ale evreilor. Un alt pericol în plan demografic pentru statul evreu rezidă în creşterea numerică a populaţiei din autonomia palestiniană, care a depăşit cifra de 3,5 milioane oameni, acolo înregistrîndu-se un spor demografic net superior celui israelian – de trei ori mai mare. În total, numărul locuitorilor Palestinei în comun cu cel al refugiaţilor depăşeşte de două ori populaţia Israelului. De facto, Israelul apare ca o insuliţă într-o „mare musulmană”. Iar dacă vom lua în calcul populaţia ţărilor musulmane imediat învecinate Israelului (Liban, Siria, Iordania, Egipt), aceasta depăşeşte 100 de milioane. Toate astea pe fundalul unor tendinţe emigraţionsite ale evreilor din Israel. Chiar dacă această „confruntare demografică” tacită nu este speculată deschis în retorica ideologilor arabi, expertul islamolog rus Aleksei Malaşenko mărturiseşte că, în discuţii private, palestinienii nu ascund convingerea că sînt „sortiţi” să obţină victorie asupra Israelului în virtutea superiorităţii lor numerice.

Un alt exemplu de politică demografică o oferă Iranul, unde preşedintele Mahmoud Ahmadinejad le-a cerut locuitorilor ţării să facă mai mulţi copii. Populaţia iraniană, în prezent de 74 de milioane, era numai de 36 de milioane în momentul Revoluţiei islamice din 1979. Aceasta s-a dublat în 30 de ani. După revoluţie, ayatollahul Khomeiny i-a încurajat pe iranieni să aibă copii şi, după mai puţin de zece ani, în 1988, populaţia depăşise 55 de milioane de persoane. În prezent, 70% din populaţia iraniană are mai puţin 35 de ani. Şi premierul turc, Recep Erdogan, a îndemnat femeile din Turcia să aibă cel puţin trei copii, pentru a asigura propăşirea naţiunii şi fortificarea factorului turc în regiune.

Pe continentul european, exemplul Kosovo este ilustrativ; această provincie deja a cîştigat prin demografie independenţa faţă de Serbia, datorită unei populaţii majoritare formate din albanezi kosovari musulmani. Dar lucrurile ar putea să nu se oprească aici, deoarece natalitatea din Kosovo este net superioară celei din Serbia; anual, Kosovo se completează cu 15.000 de oameni, iar Serbia pierde 33.000, deci decalajul demografic anual e de aproximativ 50.000 în favoarea Kosovo. Deşi discrepanţa nu e mare, trendul e constant. În mai puţin de o generaţie, diferenţele din prezent dintre Serbia (cu circa 7 mln.) şi Kosovo (cu aproape 2 mln.) se vor micşora la aproape un milion de oameni doar. La acea etapă, kosovarii, cu un procentaj mare de tineri şi strîmtoraţi pe un teritoriu mic, vor popula masiv teritoriile pustiite ale Serbiei slăbite şi îmbătrînite. În aşa mod, la o distanţă de o generaţie-două, ideea unei Albanii Mari nu va mai părea într-atît de utopică.