Cît n-ar fi de regretabil, dar nu putem să nu recunoaştem că femeile noastre îmbătrînesc altfel decît cele europene, bunăoară. Nu zic mai urît sau mai frumos – pur şi simplu, altfel. Şi acest lucru este evident la orice ieşire peste hotare, ori la orice întrevedere din Moldova, dar unde participă şi reprezentante din-afară.

În minivacanţa de care am avut parte săptămîna trecută, cu ocazia Zilei Internaţionale a Femeii, întîmplător am dat de o emisiune, unde mai mulţi specialişti (psihologi, medici, biologi) încercau să explice fenomenul.

Ce am înţeles eu: femeile se clasifică nu doar etnic, ci şi după felul de îmbătrînire. Or, factorii de îmbătrînire este ceea ce o femeie moşteneşte, cu ce se naşte şi cu ce trăieşte toată viaţa sa. La nivel biologic. În baza unor procese chimice şi genetice demonstrate ştiinţific.

Mai departe: cosmetologia şi medicina estetică sînt nişte domenii de ştiinţă şi medicină probată, şi nu o industrie a frumuseţii. Respectiv, există nişte discipline medicale serioase – dermatologie, triсologie (care studiază şi vindecă structura părului), ortopedie, etiologie şi încă multe altele, care sînt ştiinţe şi nu păcăleli din internet sau unităţi comerciale.

Deci, femeile îmbătrînesc diferit şi acest fapt este caracterizat de mai mulţi factori. Aceştia se referă la cauze biologice, geografice, climatice, ecologice, istorice, schimbări mecanice şi condiţii de stres. Or, acestea sînt doar nişte categorii fundamentale, care la rîndul lor sînt împărţite într-o mulţime de subgrupe. Şi mai trebuie de ţinut cont de individualitatea fiecărei femei în parte, gradul ei de adaptabilitate, rezistenţă etc.

Nu desfăşor mai departe că e lung, sofisticat, de la care şi plictisitor. Important este (şi acest lucru l-au subliniat şi oaspeţii din studio) ca femeile să conştientizeze acest lucru şi să nu cadă în extreme. Pentru că atunci cînd se încearcă din răsputeri să se înfrunte natura, natura se poate şi răzbuna.

Asta nu înseamnă că, justificînd cu aceste raţionamente ştiinţifice, o femeie are dreptul să umble neîngrijită şi neordonată, căutînd scuze în moştenirea genetică. Sensul acelei emisiuni, pe care încerc să-l reproduc în acest text este că o femeie trebuie să se accepte aşa cum este. Fără să se mănînce singură pe sine că ceva nu e aşa cum şi-ar dori. Şi aici aş vrea să exemplific prin ceva foarte intim care încă nu demult consideram că este o tragedie personală. Pe la vreo 15 ani, am văzut la o colegă de clasă un disc al cîntăreţei franceze Mireille Mathieu. Am văzut imaginea artistei pe disc şi m-am prăpădit, fiind gata să dau zile de la mine numai ca să am aşa buze conturate şi pomeţi pronunţaţi. Pe atunci aceste două atribute mi se păreau sensul vieţii şi culmea frumuseţii. Şi o mare parte din viaţă am suferit. Azi rîd cu poftă cînd îmi amintesc cum îmi întindeam faţa şi aninam obrajii cu cleştele pentru rufe – poate-poate… Numai că, vorba ceea despre care am scris mai înainte, de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Şi din cîte s-a văzut am putut trăi şi fără buzele lui Mireille.

De aceea ar fi perfect ca fiecare femeie să înţeleagă nişte lucruri şi să le accepte cu înţelepciune. Bineînţeles, dacă situaţia materială permite, pot fi încercate şi unele remedii, tehnologii moderne în ştiinţa frumuseţii. Numai că acestea trebuie să fie calitative, profesioniste, competente şi ce este principalul – cu măsură. Că măsura e ca dragostea, unde nu e – nimic nu e.

Lilia GRUBÎI