De la Churchill încoace, nu s-au mai ţinut discursuri deştepte

Integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană, indiferent de data la care se va întîmpla acest eveniment firesc, este, la ora actuală, interesul şi idealul nostru naţional. Geografia ne-a predestinat să fim aproape de inima continentului European. Politicienii de prim rang şi politicile marilor naţiuni au făcut ca destinul nostru să fie disputat sau disputabil, dar destinul nostru final, se înţelege, nu poate fi altul decît cel de cetăţeni ai comunităţii europene.

Pe parcursul următoarelor 9 numere ale ziarului nostru, ne-am propus să vă oferim partea cea mai semnificativă a unui interviu luat de Ciprian Chirvasiu scriitorului, eseistului, criticului literar, diplomatului şi aristocratului care a fost Alexandru Paleologu din România. Veţi vedea că acest interviu este sau ar trebui să fie o pildă de înţelepciune şi de luciditate, valabilă pentru toţi intelectualii şi politicienii din Republica Moldova. Facem această afirmaţie deoarece absolut toate observaţiile, constatările marelui gînditor definesc, fatalmente, şi realităţile încă funeste de aici.

Interviul, în care se vorbeşte despre România, UE, SUA, Rusia, terorism, prostie etc., a fost realizat de către Ciprian Chirvasiu în Toamna anului 2004, cu un an înaintea trecerii în nefiinţă a lui Alexandru Paleologu, cînd România nu era membră a UE, fiind publicat integral în volumul „Destine fără noi”, apărut la editura „Badea” în anul 1996. Îl vom reproduce întocmai după grafia autorului.

Alexandru (Alecu) Paleologu s-a născut pe data de 14 Martie, 1919, la Bucureşti, şi a decedat pe data de 2 Decembrie 2005. Prin diverse înrudiri, Paleologu a fost descendent al domnitorului Constantin Brîncoveanu. A fost deţinut politic în România comunistă, iar mai apoi, după 1989, a fost ambasador în Franţa şi senator. (MS)

INTERVIU. Alexandru Paleologu: Obscen e că proştii sunt ignoraţi statistic

Alexandru Paleologu: Mi-aduc aminte: în plin comunism, dădeai de câte un om într-o funcţie de decizie, undeva. Câteodată, un om competent, spiritual, inteligent – nu o arăta prea tare, că era periculos – dar era astfel şi nici nu-i plăcea să nu fie. Acum se urăşte inteligenţa. Uită-te puţin în viaţa publică! Uite cine se manifestă! Cât de imbecili pot să fie românii cei mai glorioşi! Nu vreau să dau nume, sunt pe buzele tuturor. Abia acum a devenit viaţa insuportabilă în ţara asta, abia acum! Sub comunişti am dus-o cum am dus-o: puşcărie, porcării, confiscări, ticăloşii cumplite. Dar ticăloşii, nu imbecilităţi!

Între ticăloşie şi imbecilitate e o diferenţă mare de calitate. Ticăloşia este abjectă, ignobilă, deliberată, ea vine dintr-un suflet negru sau întunecat, ori din prostia specifică locului, omului sau grupului. Acuma, prostia este universală, e peste tot. Este unanimă! Pentru că ei, proştii, sunt ignoraţi statistic. Obscen e că proştii sunt ignoraţi statistic: nu se ţine seama cât sunt de mulţi, nici cât sunt de puternici, de ridiculi şi de odioşi. Nimeni nu-l vorbeşte de rău pe-un prost. Pe deştepţi, da:” periculoşi de inteligenţi!”.

Pe mine mă revoltă aşa de cumplit aceste idioţii ajunse la putere! Idioţia a ajuns abia acum la putere! Înainte era răutatea, hrăpăroşenia, setea de putere, dorinţa de răzbunare, invidia. Sentimentele cele mai sinistre de invidie au generat comunismul. Comunismul nu a fost altceva decât invidie. Adică: “De ce ăla să aibă iar eu să n-am?! De ce ăla să fie deştept şi frumos, iar eu – urât şi tâmpit?”- chiar dacă eşti astfel! “Inteligenţa apare ca monstruoasă tocmai monştrilor care trăiesc şi care domină societatea”. Putem începe?

Ciprian Chirvasiu: Da, am început deja. Domnule Alexandru Paleologu, până la dumneavoastră nu am întâlnit un înţelept plin de farmec. E greu să fie omul, în acelaşi timp, şi înţelept, şi fermecător?

Alexandru Paleologu: Nu ştiu cum e aia, fiindcă nu ştiu nici dacă sunt una, nici dacă sunt alta. Nu că n-aş fi în stare să mă laud. Spuneam adineauri: avem dreptate  să ne lăudăm când avem dreptate, dar nu când nu avem. Nu că nu sunt eu sigur că sunt deştept sau înţelept. Mai degrabă înclin să cred că da. Am fost învăţat să fiu frumos. Ei, asta poate să fie o eroare. Depinde: e frumos sau urât după felul cum o formulezi. Sunt unii care se laudă cu graţie, cu talent, îţi place să-i auzi lăudându-se. Sunt alţii care se autocritică, aşa, cu răutate, cu violenţă, cu pocitanie, şi e o porcărie să-i auzi. Chiar dacă, în concluzie, eşti de acord cu ei despre ei înşişi.

Însă problema asta cu înţeleptul şi farmecul nu ştiu dacă se poate generaliza. Eu cred în farmecul omenesc, cred că există foarte mult farmec pe lume. În unele societăţi, nu în toate. Ţin minte foarte bine, eram un om în toată firea, aproape spre bătrâneţe: în România, de pildă, în plin regim comunist, dădeai de câte unul cu care puteai să stai de vorbă într-un mod inteligent, care avea competenţă, şi politeţe, şi spirit. Nu arăta prea pe faţă, fiindcă era periculos a dovedi că eşti deştept. Dar nici nu o ascundea faţă de omul pe care îl bănuia că e ca el. Ori, actualmente, nimeni nu mai bănuieşte că cineva poate fi deştept, fiindcă e prea sinistră bănuiala.

Ura faţă de inteligenţă stârneşte suspiciuni şi este atât de mare încât simpla reprezentare a ideii acesteia arată un monstru care ţine un cuţit între dinţi. În mod popular, reprezentarea inteligenţei este cea a monstrului. Am ajuns epoca în care inteligenţa apare ca monstruoasă tocmai monştrilor care trăiesc şi care domină societatea. De pildă, n-am mai auzit de nici un om simpatic, agreabil, spiritual, capabil să spună limpede, amuzant şi frumos ceva real. N-am auzit pe cineva făcând aşa ceva. Am auzit doar că se spun vorbe umflate. Se laudă aşa-zisul său curaj, care nu există, aşa-zisa iubire de adevăr, care nu există (categoric, iubirea de adevăr este o vorbă absolut goală).

Nimeni nu iubeşte adevărul, dar nimeni! Nici noi nu-l iubim şi rău facem. Ni se pare că e periculos să se afle adevărul despre noi. N-ar trebui să fie periculos, dar este. Toate aceste lucruri arată o viciere profundă şi gravă a comportamentului social. Mai întâi, e fără leac. Păi, uitaţi-vă prin istoria lumii! La cum s-au îndobitocit nişte mari naţiuni ale Europei. Ce a fost Franţa până la Revoluţie? O acumulare de inteligenţă, de generozitate, de curaj, de frumuseţe şi de spirit. Iar cei care au provocat Revoluţia erau, asta-i culmea culmilor!, cei mai spirituali, cei mai vrednici şi cei mai omenoşi. Ei au pregătit Revoluţia tocmai din cauza asta! Dar cei care au adoptat Revoluţia, din ticăloşenie şi din tâmpenie au adoptat-o! Continuă şi acum, tot din cauza asta. (va urma)