Foto: De la dreapta la stînga: marele poet rus Evgheni Evtuşenko, Dinu Mihail şi pălăria jurnalistului Boris Todirel.

(Rugăciunea unui bieto-dac)

Cică dna Madeleine Albright (se pronunţă: Мадлен Олбрайт), ex-secretar de stat al SUA în perioada 1997-2001, cîndva ar fi spus undeva:

“Siberia este un teritoriu prea mare şi e nedrept ca să aparţină unui singur stat”, mai departe sugerîndu-se, chipurile, că Siberia ar trebui luată cumva sub control internaţional. Se pare că fostul ministru de externe al preşedintelui Bill cel Clinto(nit) rău-de-tot de Monica nici nu a confirmat, nici nu a infirmat vreodată această aserţiune, însă mulţi analişti politici de pe diferite meridiane îşi dau cu părerea că belicoasa frază cu pricina îi este atribuită pe nedrept distinsei doamne M. Albright (o remarcă nevinovată: eu nu zic, ca Flaubert, că toţi analiştii sînt hoţi, însă nu înţeleg de ce toţi hoţii sînt analişti politici!). A fost sau nu fost aşa ceva, totuşi această frază exprimă şi promovează o idee care atît în trecut, cît şi în prezent se ventilează spornic prin capetele pătrate cu fălci de fontă ale multor homo sapiens, inclusiv prin tărtăcuţe cu viză de reşedinţă nord-americană. De unde se arată că legea junglei mai urlă adînc în noi, Dostoevski amintindu-ne constant că „Большая гадина (citeşte: fiara, bestia; ţara puternică (virgulă), cu testicule de oţel inoxidabil) всегда съедает маленькую гадину”.

Global vorbind, se pare că SUA vor să nu mai aibă nici o formă de opoziţie în lume. Ei bine, astăzi se arată clar că Iphone-ul (american), mînat de un nichipercea/avizuha/azazel politicantrop, a pornit din nou, via Ucraina, asupra Шансон-ului (rusesc). Să vedem cine va ieşi victorios din această încleştare: a banului şi a creierului (minţii) jucărie tehnică sau sufletul, a iubirii şi a inimii, a celor mulţi şi obidiţi hrană spirituală extra-etnică. Duios octavianul Goga trecea uşor parafrazat: Din vremi uitate, de demult,/Gemînd de grele patimi,/Deşertăciunea unui vis american/Noi o stropim cu lacrimi.

Dar să nu ne abatem cu poezia de la trebi, cu toate că ispita e mare, fiindcă el, poemul, n-are nici bani, n-are nici căciulă, dar are o namilă de… carismă! Perdele de fum, diversiuni şi moneypulaţiuni de acest soi s-au făcut şi se vor mai face, căci pămîntul e mare şi nebuni sînt mulţi. Aşa e, probabil, şi cu afirmaţia „Siberia este un teritoriu prea mare şi e nedrept ca să aparţină unui singur stat”. Dumnezeu cu dînsa şi cu dna Albright! Mai ales că nu vreau să vorbesc, aici şi acum, despre Rusia şi ruşi. Am vorbit o dată şi bănuiesc că e suficient. Pe coperta unei cărţi apărute în 2010 am scris următoarele, la rubrica Afilieri: “Sînt afiliat la revista „Săptămîna”, la Paul Goma şi la „Sfînta literatură rusă”(l-am citat pe marele scriitor german Thomas Mann)”. Cred că e de-ajuns cu dovezile de simpatie/empatie, convingerea mea fiind că orice exces de culoare poate compromite pînă şi un tablou axat pe o idée generoasă.

Cînd va bate vîntul de la răsărit, să-ţi aduci aminte ce mult te-am iubit

Căci noi cum sîntem, frate-al meu de cer şi tină? Sîntem, de fapt, nişte extremişti. “Ne asemănăm, după cum spunea cîndva V. Mihail, cu plevuşca de la coada bălţii: intră în panică dacă o aripă de cocostîrc trece peste ape”. Cam aşa a trecut recent, ca o aripă de pasăre peste ape, viceprim-ministrul rus Dmitri Rogozin – şi aţi văzut cîtă gîgîială şi cotcodăceală, cît tămbălău, cîtă derută a stîrnit domnia sa în paradisiacul nostru coteţ de carton? Noi sîntem, în definitiv, nişte flotanţi. Cînd sărutăm, sărutăm cu patimă (etimologic vorbind, patima este boală, ca şi isteria, ca şi nerăbdarea, ca şi făţărnicia, ca şi lenea de informare), zgomotos şi teatral pînă la greţoşenie; cînd combatem, combatem cu ură, cu spumă şi bale la gura pixului. Din comoditate burduşită cu puturoşenie, simplificăm drastic, vedem totul numai în alb şi negru, numai în plus şi minus, numai în noapte şi zi, numai în Mozart şi Salieri…Nu credeţi, iubiţi simpatrioţi, că asta e o viziune îngustă, primitivă, peştericolă asupra lumii? Calea de mijloc, cea a nuanţelor raţionale, a tonurilor şi semitonurilor, ne scapă. Sau, şi mai rău, nu o cunoaştem. Sîntem, cu predilecţie, buni poeţi, versificatori, redutabili oralişti visători. Mai rar şi buni analişti. Nu ne mobilizează idéea, ci ne înduioşează bocetul, ne linişteşte descîntecul. Nu prea cădem pe gînduri, probabil din teama de a nu ne sparge capul. Pe spaţii mici (cum ar fi poez(î)ia) ne simţim mai în largul nostru. Repede ne aprindem, uşor ne stingem. Avem alergători pe distanţe scurte, maratonişti rar de tot ai să găseşti pe la noi. Sîntem/sântem/ suntem/sumus nici fierbinţi (îngeri), nici reci-ca-sloiul (demoni), adică oameni cu temperatură incertă (cea mai periculoasă dintre temperaturi!). Iar cînd eşti conformist, dedublat, cînd te zbaţi inutil-neperformant între “Nici Domnului lumînare, nici dracului vătrai” (proverb rusesc), nu ai operă, ci cărţi. Tot aşa cum există scriitori şi membri ai Uniunii Scriitorilor. Pilduitorul prozator ardelean Augustin Buzura, fost, ani buni de-a rîndul, preşedinte al Fundaţiei Culturale Române (pînă şi după anul 2000), zicea într-un interviu despre traducerile din română în alte limbi de circulaţie europeană: „Sîntem neînţeleşi nu din cauza limbii, ci a unui mod depăşit de a gîndi” (Vezi: revista “Contrafort”, Chişinău, 2005). Cum vrem să ne lecuim, dacă nu dorim măcar să localizăm boala?

Aş compara superficialitatea-la-noi-la-români cu încercarea lui Paul Goma de a defini, în romanul Din calidor. O copilărie basarabeană, prostia românească în comparaţie cu aceea a altor naţii: “Spre deosebire de a Rusului, care e… precum le e ţara, nesfîrşită, adică atît de mare, încît nu-ţi mai dai seama de ea… Spre deosebire de a Neamţului, care-i în colţuri, bine gospodărită şi poţi s-o iei drept o maşinărie de-a lor, nemţească… Prostia noastră românească e, pe cît de gălăgioasă, pe atît de măruntă, vrea să arate ca un cocoş, plin de pene, de ţînţoşenie şi cînd colo e un vrăbioi jumulit şi de rîs… Atunci mi-am zis că prostia naţională e un fel de calitate, popor mare e acela care e în stare să facă tîmpenii mari, monumentale, prostii istorice – şi cum, în capul meu, istoria e sora geamănă a geografiei, îmi spun că o mare prostie are nevoie de spaţii, de zeci, sute de mii de kilometri pătraţi – or Românul nostru vrea să se dea mare şi în tîmpenie, pe centimetru pătrat, în bătătură, în ogradă…”.

Asta fiind situaţia – ţînţoşenie de vrăbioi jumulit şi de rîs, – credeţi cumva că Rusia are nevoie de smiorcăitele noastre dovezi de simpatie? Rusia nu trebuie nici adorată, nici venerată, nici idealizată. În nici un caz. Rusia trebuie, bineînţeles şi elementar, stimată, aşa cum se procedează la toate casele mari, bune, la toate popoarele netulburi, aşezate. Cantemir spune că moldovenii în toate nu au măsură. Peste vreo 150 de ani Dostoevski parcă îl completează nuanţînd: “Tot ce este peste măsură e boală“. Înainte de a porni la vreun drum greu, cum ar fi, să zicem, cel al negocierilor interstatale; înainte de a ne aventura în vreo întreprindere serioasă se cere să ne cunoaştem lungul nasului. Să ne cîntărim bine posibilităţile şi să ne pipăim minuţios contriboaşele, ca să vedem din ce-s făcute ele: din petică, din cremene sau din oţel inoxidabil? Ambiţiile mari la poarele mici năpaste grele aduc.

Eficienţa anglo-americană şi abisalitatea slavă

Două lucruri mi-au plăcut în viaţa asta toujours parşiv de frumoasă: eficienţa anglo-americană şi abisalitatea slavă! Ernest Hemingway, Thomas Edison, Herman Melville, Bill Gates, Francis Coppola, Dostoevski, Mendeleev, Ciaikovski, Koroliov – iată, sumar vorbind, cocteilul Molotov, stropit pe deasupra cu ceva Ana Ahmatova, Nadejda Kadîşeva, Irina Muraviova şi Jodie Foster, pe care aş vrea să-l savurez printre pleoape în fiecare zi. Desigur, rusul este uneori prăpăstios, dar structural e bun, sincer, deschis, direct şi nefăţarnic. Nu-i limbut, îi place să spui lucrurilor pe nume. Dacă nu-i “îmbli cu vicleşuguri”, după cum observa cronicarul şi omul politic Ion Neculce (c. 1672-1745), rusul profund într-adevăr e gata să dea pentru tine şi cămaşa de pe dînsul. Mihail Eminescu spunea că rusul nu colonizează predilect cu arma, ca mongolul, spaniolul sau englezul, ci preponderent cu sufletul. Iată de ce, probabil, pe unde au trecut mai întîi Paisie Moldavskii (alias Velicikovski), Constantin Leontiev, Dostoevski, Cehov, Kuprin, Turgenev, Bulgakov, Pavel Evdokimov (“Iubirea nebună a lui Dumnezeu”, “Taina iubirii”, “Ortodoxia” etc.), Sf. Ignatie Breanceaninov (toate cele opt volume din moştenirea sa scrisă), Sf. Serafim din Sarov, Alexei Homeakov, Lev Tihomirov, Mihail Novosiolov, Tihon din Zadonsk, Serghei Milus şi Nikolai Losski (“Condiţiile binelui absolut”) este inutil, superfluu şi futil ca ruşii să mai bage (şi) armata în acele teritorii. Sînt cărţi pe care nu le poţi lăsa, realmente, din mînă; sînt autori care fac să-ţi stea mintea în loc.

Prin asta se explică, probabil, faptul că prin limbă, literatură, o parte din istorie, tradiţii şi obiceiuri moldovenii sînt români, iar prin mentalitate, după felul lor de a fi, de a vedea cu inima, de a simţi şi gîndi, mai degrabă sînt latini cu suflet slav. Slavonitatea nu trebuie s-o ascundem ca pe un bunel alcoolic în căsoaia din fundul grădinii (ca să nu-l vadă, vai, cumva vecinii!), pentru că ea a participat efectiv, adică glotogenetic şi etnogenetic, la formarea neamului nostru. Traiectul îl ştie toată lumea: substratul geto-dac+stratul latin+adstratul slav plus ceva busuioc cuman presărat pe deasupra, însă nimeni – cu excepţia cîtorva istorici români cinstiţi ca Neagu Djuvara, Lucian Boia sau Emil Constantiniu – deci, nimeni nu vrea să recunoască asta. Ne învîrtim în jurul propriei cozi ca nişte campioni ai dedublării (făţărniciei) care, neacceptîndu-şi identitatea adevărată, zilnic riscă să se facă de rîs în faţa lumii.

              Foto: Cu Sofia Vicoveanca. Acasă, Chişinău, 1989.

Şi totuşi aş vrea să spun ceva despre ruşii ăştia nesuferiţi -- crazy Russians pentru unii, figuri emblematice, hollywood-iene pentru alţii – mai ales că acum e la modă ca tot puţoiul să arunce cu pietrele mîniei în ruşi, cu şi fără ocazie. Ах, дайте мне гитару и я сыграю вам гармонь! Despre ruşii din Ucraina. Încă şi mai concret: despre ruşii din regiunile Doneţk şi Lugansk. Anno Domini 2014, 11 mai… În jur tensiune teribilă, zăngănit de arme, lideri încarceraţi… Şi totuşi referendumurile se desfăşoară, în pofida faptului că riscul este extrem de mare, cu toate că toţi ştiu că aceste forme democratice de exprimare a voinţei populare sînt şi ilegale, şi ilegitime, adică total lovite de nulitate juridică… Pe deasupra săgetează văzduhul elicoptere şi avioane de luptă ucrainene, pe care дед Babai şi Strelkov le doboară cu te miri ce, chiar şi cu praştia… Şi totuşi lumea iese, calmă, în stradă şi formează rînduri kilometrice pentru a-şi exprima opţiunea… Dacă, prin voia întîmplării, s-ar fi desfăşurat la noi un referendum în asemenea condiţii, bănuiesc că ne-am fi zburătăcit ca potîrnichile în toate cele patru puncte cardinale, majoritatea ar fi fugit la modul dacic cu tot cu fîntîni în munţi sau ar fi stat în case tremurînd ghemuiţi după frigidere. În primele două zile după puciul de la Moscova din 19 august 1991 conducerea de vîrf a Moldovei era, practic, de negăsit, cu toate că în interfluviul Nistru-Prut nu s-a tras, ca şi în anul de pomină 1940, măcar un foc din vreo puşcă de soc. Unii glumeau că Mircea Snegur “cu-a lui ceată/toţi voinici cu fruntea lată” (de două degete) s-ar fi ascuns, chipurile, prin nişte popuşoişti din raionul Hînceşti.

Predica de pe munte a lui Iisus Hristos: “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!”

Calmul, solidaritatea, îndrăzneala, curajul ieşite din comun... Asta m-a impresionat la ruşii din Ucraina, care au ieşit la urne sub ameninţarea reală a armelor de toate calibrele. Nu mă interesează nici cît e doliu sub unghie cine stă în spatele ucrainenilor sau al ruşilor din Ucraina. Nu le dau dreptate nici Kievului, nici Washingtonului, nici Moscovei. De ce? Fiindcă dreptatea nu întotdeauna coincide cu adevărul. Fiecare individ, colectivitate, ţară luptă pentru dreptatea sa în dauna adevărului. Pe timp de război cad în derizoriu, devin praf şi pulbere toate principiile şi valorile şi ies în faţă, ca gunoaiele aduse de viituri, instinctele glandular-animalice. Şi, vă asigur, instinctul glandular-animalic american sau european nu este absolut cu nimic mai bun decît instinctul glandular-animalic al ruşilor. Iar Adevărul (nu Pravda, ci Истина) e unul singur: Nu e pace pe pămînt atîta timp cît viaţa unui singur om se află în pericol! Самое страшное поле брани – это поле души человеческой (Dostoevski). Sufletul unui om, de oriunde ar fi el, valorează mai mult decît toţi dolarii, decît toţi euroii şi decît toate rublele de pe pămînt. Iată de ce a juisa de pe tuşă, de la distanţă – cum o fac unii rrromâni ca Petru Bogatîi, Oazik cel Nant şi Mîţîţăl, Tolikă din Ţaran(i), cătana/mercenarul Vitelius Vazelinatul sau Ritunea de la Ursari – deci, a jubila chiţcăind de plăcere pe marginea unor evenimente tragice de la Odesa, cînd zeci de suflete nevinovate au fost arse de vii cu susţinerea tacită a autorităţilor “democratice” ucrainene, nu este o greşeală, ci o bădărănie ce frizează crima. Deontologie, lele Deontologie, ochii bulbucaţi de groază vor să ţi-o vadă! Das ist phantastisch? Ya, ya!

Chiar credeţi cumva că Moldova, Ucraina, Gruzia (ca să nu ne mai georgevim atîta!) sînt ţări democratice? Din păcate, nu. Sînt democratice numai cu numele, la modul declarativ. Aş compara democraţia la moldoveni şi ucraineni cu o căsătorie, cu o combinaţie rizibilă, anormală şi ridicolă dintre o Căpăţînă de usturoi şi un Adidas, după ce acesta a fost purtat în prealabil vreo jumătate de an fără a fi schimbat nici ziua, nici noaptea, pentru a avea iz, душок de bărbat în casă. False, anemice (să adăugăm aici optimistul deocamdată), declarate sînt şi economia, şi educaţia, şi agricultura, şi lupta cu corupţia, şi reformarea sistemului judecătoresc, şi drepturile omului în aceste zone de zoioasă realitate ale Europei. Dacă iubim adevărul, ar trebui să spunem astfel: Moldova este ţara Celor Şapte “F”: Fură, Frate, Fără Frică, Fincă Fură Fiecare! De la Vlădică la Opincă, fără excepţie şi rabat. Nimic mai ieftin pe pămînt decît demnitatea omului/statului sărac.

Codiţa demonului politicantrop, prezentă peste tot

Nicolae Iorga spunea că oamenii au sentimente, iar ţările au interese. Aş adăuga aici un adverb: numai interese. Mai ales puterile mari, care sînt polemice chiar şi atunci cînd dau un simplu “Bună ziua!”, vor, genetic, să se lăţească la infinit, să acapareze totul în jurul lor. Aceasta e raţiunea de a fi a tuturor imperiilor trecute, prezente şi viitoare. Oamenii de stat se mai ceartă uneori între ei, se mai pişcă pe la părţile moi ale corpului din dotare, totuşi pînă la urmă se împacă. Din toate acestea au de suferit doar oamenii de rînd. Iar omul simplu ce vrea? Urăşte de moarte războiul şi doreşte pace din tot sufletul. Mai vrea o remuneraţie şi o pensie cît de cît decente şi înţelegere cu toţi confraţii lui de pe planetă, în primul rînd cu vecinii. Înainte de a fi nemţi, ruşi, persani, englezi, moldoveni, americani, români, italieni sau blegomani noi toţi suntem în primul rînd oameni, fii ai aceluiaşi Dumnezeu. Tocmai de aceea nu pot avea nimic cu ruşii sau cu alte popoare de pe mapamond. Ca orice bărbat normal, eu am ce am cu rusoaicele – femei mîndre, săritoare la nevoie, bune la suflet, хлебосольные, înfipte în ţîfna demnităţii şi frumoase ca o duminică de Paşti fără de sfîrşit. Cînd trece Блонда mea pe stradă cu ochi şi sîni feerici, ies (yes!) toţi popii şi mitropoliţii din biserici... Simt că fără Ea nu pot respira!

 Însă nu întotdeauna se întîmplă aşa, pentru că în toate îşi bagă vîrtos codiţa demonul politicantrop. Asta nu înseamnă că aş avea ceva cu politicienii de la noi şi de pe alte coclauri. Aceste animăluţe drăgălaşe, hapsîne, nesincere, superficiale şi cinice, care se strecoară tiptil printre noi ca ceaţa, ca apele freatice, ca igrasia, ca rîia, в конце концов, sînt “nişte puşlamale de care nu ne putem dispensa” nici în ruptul capului. Se pare că acesta e un dat, nu are rost să lupţi împotriva lui, căci degeaba îţi pierzi sănătatea. În asemenea momente nu-ţi rămîne decît să procedezi ca soţul ori ca concubinul privighetoarei – deh, ne mai cacofonim şi noi uneori – din eclatantul folclor rus: Соловей тут злился, злился, вырвал …уйизастрелился…

Acord final…În povestirea Cartea lui Camus Paulo Coelho arată cum un jurnalist îl tot urmărea pe scriitorul francez Albert Camus (Албер Камю) cerîndu-i să-i explice detaliat cum munceşte la masa de calvar demiurgic. Autorul “Străinului” tot evita răspunsul: “Eu scriu, iar ceilalţi gîndesc ce vor despre scrisul meu”.

Dar jurnalistul, care parcă era o isterică jurnaliugă moldo-valahă, nu se da bătut. Într-o seară reuşi să-l găsească pe Camus într-o cafenea din Paris. “Critica este de părere că nu trataţi niciodată o temă în profunzime”, zise jurnalistul. Şi îl mai întrebă: „Dacă ar trebui să scrieţi o carte despre societate, aţi accepta provocarea?”

“Desigur, răspunse Camus. Cartea ar avea o sută de pagini. Nouăzeci şi nouă vor fi albe, pentru că nu e nimic de spus. La sfîrşitul paginii o sută aş scrie: “Unica datorie a omului este aceea de a iubi”.

E greu, este greu să iubeşti? E foarte greu! Se spune că e mai uşor să iubeşti toată omenirea decît un singur om concret. Ca şi Dumnezeu, Iubirea adevărată, cu “I” mare în frunte te angajează într-o cursă nebună a exigenţei permanente; te solicită să dai, la orice oră de zi şi de noapte, maximum de randament sufletesc. Iată de ce, probabil, se spune că cea mai grea meserie de sub stele este aceea de a fi Om.

Cea mai mare bucurie a lui Dumnezeu este libertatea omului. Cu peste vreo două sute de ani în urmă Kant, părintele filosofiei clasice germane, sublinia că popoarele de pe întreg globul formează o strînsă comunitate, astfel încît „încălcarea drepturilor omului într-un loc pe pămînt este resimţită apoi peste tot”. Ar trebui să pornim în toate nu numai de la dreptul unei noţiuni vagi ca neamul, ci concret-momentan de la drepturile omului. De ce? Pentru că deseori din cauza poporului nu mă văd eu, nu te vezi tu, nu se vede el, nu se vede ea. Nu se vede omul, la fel cum copacul nu se vede din pricina pădurii. E foarte uşor şi comod să aperi o abstracţiune, o nebulozitate ca neamul, cînd nu observi sau te faci a nu observa suferinţele omului concret de alături.

Aşadar, suflete frumos, cu Dragostea cum stăm? Să recapitulăm. Un exemplu elocvent în acest sens sînt Statele Unite ale Americii, unde la baza Constituţiei este nu dreptul naţiunii, ci dreptul omului. Rezultatul acestei atitudini principiale îl vedem clar în nivelul de trai al oamenilor de acolo. Aceasta este diferenţa principală dintre constituţia americană şi constituţiile statelor europene. Cu toate că în modul de viaţă american există destule probleme, adică nu e totul “numai vis şi armonie” (lucruri perfecte face doar Dumnezeu; tot ce e făcut de mînă omenească este mereu perfectibil), în general cetăţenii SUA dau dovadă de patriotism, eficienţă şi performanţă. Căci ce este patriotismul-patriotism, dincolo de gargara naţionalistă sau şovină? Înseamnă maximum de randament şi calitate la locul tău de muncă. Da, este adevărat, precum spunea conu’ Mişu Sadoveanu: cu cît mergi mai spre Răsărit, cu atît omul simplu este mai aproape de Dumnezeu şi natură, însă nu ştiu cum se face că viaţa lui este destul de complicată. Ca să nu ne ducem prea departe după exemple, astăzi în Moldova totu-i scump, inclusiv rîia, numai omul este ieftin. Cîtă luciditate, atîta dramă! Om, cît mai mult om simplu trebuie să pună Rusia urgent în toate şi atunci dominaţia mondială îi este asigurată.

Ab imo pectore, Dinu MIHAIL,
Свой среди чужих, чужой среди своих.

P. S.: Cerem mii de scuze că unele citate, expresii şi cuvinte ruseşti nu le-am dat în engleză sau, cel puţin, în pitkairneză, ca să înţeleagă mesajul lor şi Viorel (la New York se pronunţă Vaiorel) al lui Simion Simion Ci(u)botaru, fost inchizitor-şef al literelor moldave în Antichitatea Sovietică, care demuuult a uitat inutila limbă rusă. Fauna asta de buni meseriaşi ai pupincurismului conjuncturist a dus-o bine, ba chiar minunat!, şi cu sovieticii, o duce mulţumim dulce-frumos şi cu occidentalii, iar dacă deseară află cumva că vin chinezii, mîine dimineaţă va ieşi cu noaptea în cap la porţile Chişinăului ca să-i întîmpine cu fraza: „De mic copil mi-au plăcut ceaiul verde şi orezul!”. Cît despre Tolikă din Ţaran(i), şantistul comunist brusc reciclat în românard apuseinizat nevoie mare, aş risca un portret în acvaforte scurt ca un penalty: Fălci de fontă, privire metalică, de ofiţer SS din detaşamentele de represalii, şi buze tivite constant cu răutate. El nu cunoaşte zîmbetul – cavaler de onoare în suita plăcerii, dragostei de viaţă, -- este pătimaş, isteric şi mereu încrîncenat, de parcă în fiecare noapte visează doar căcăreze de oaie. Aviz pentru psihoterapeuţi: Anume din rîndurile unor asemenea specimene se recrutează fuhrerii, politicantropii şi satrapii neamului omenesc.

D(eutschland) M(ark)