CUTREMURĂTOR!

Experimente medicale pe oameni, făcute de SUA (5)

(1953–1957) 11 pacienţi de la Spitalul General Massachusetts din Boston sînt injectaţi cu uraniu ca parte din Proiectul Manhattan. Într-un studiu sponsorizat de AEC la Universitatea din Tennessee, cercetătorii injectează nou-născuţi sănătoşi în vîrstă de 2 sau 3 zile cu aproximativ 60 de rad de iod-131. Nou-născutul Daniel Burton orbeşte cînd medicii de la Spitalul Doctorilor Brooklyn fac un tratament experimental cu oxigen pentru fibroplazie retrolentală, o boală a retinei care afectează copiii prematuri, aplicînd tratamentul asupra acestui copil dar şi asupra altor bebeluşi prematuri. Medicii aplică tratamentul în ciuda faptului că studii anterioare arată că nivelele ridicate de oxigen cauzează orbire.

O mărturie în procesul Burton versus Spitalul Doctorilor Brooklyn (452 N.Y.S.2d875) dezvăluie mai tîrziu că cercetătorii au continuat să administreze lui Burton şi altor copii oxigen în exces chiar şi după ce ochii lor se inflamaseră pîna la nivele periculoase. Într-un articol din 1953 din Clinical Science este descris un experiment medical, în care cercetătorii, în mod intenţionat, aplică cantaridă pe abdomenul a 41 de copii, cu vîrste cuprinse între 8 şi 14 ani, pentru a vedea cît de severă este iritaţia produsă pe piele de această substanţă.

AEC face o serie de teste pe teren, cunoscute sub numele de „Green Run”, aruncînd iod radioactiv 131 şi xenon 133 peste Hanford, Washington – 500 000 de acri/pogoane ce cuprindeau 3 oraşe mici (Hanford, White Bluffs şi Richland) de-a lungul rîului Columbia. Într-un studiu sponsorizat de AEC pentru a afla dacă iodul radioactiv afectează copiii prematuri în mod diferit de cei născuţi la termen, cercetătorii din Spitalul Harper din Detroit oferă doze orale de iod 131 la 65 de copii prematuri şi născuţi la termen, copiii cîntărind între 2.1 şi 5.5 pounds.

(1955–1957) Cu scopul de a afla în ce fel vremea rece afectează fiziologia umană, cercetătorii administrează un total de 200 de doze de iod-131, un trasor radioactiv ce se concentrează aproape imediat în glanda tiroidă, la 85 de eschimoşi sănătoşi şi 17 indieni athapascan ce locuiau în Alaska. Ei au studiat trasorul chimic în cadrul organismului prin sînge, ţesut tiroidian, mostre de urină şi salivă prelevate de la subiecţii testului. Din cauza barierei de limba, nimeni nu a explicat subiecţilor ce li se face, deci nu a existat nici un fel de consimţămînt informat.

(1956–1957) Cercetători sub acoperire ai Armatei Statelor Unite, ce studiau arme biologice, eliberează ţînţari infectaţi cu febră galbenă şi cu febră dengue peste Savannah şi peste Avon Park, pentru a testa abilitatea insectelor de a transmite boli. După fiecare test, agenţi ai armatei se dau drept oficiali ai sănătăţii publice pentru a testa victimele pentru efecte şi fac poze ale subiecţilor neştiutori. Aceste experimente au ca rezultate o incidenţă mare de febră, boli respiratorii, copii născuţi morţi, encefalite şi febră tifoidă printre locuitorii celor două oraşe, precum şi mai multe decese.

(1957) Armata Statelor Unite conduce Operaţiunea Plumbbob în locaţia de testare Nevada, situată la 65 de mile nord-vest de Las Vegas. Operaţiune Plumbbob constă în 29 de detonări nucleare, eventual crearea unor radiaţii ce se aştepta să aibă ca rezultat un total de 32.000 de cazuri de cancer tiroidian printre locuitorii zonei respective. Aproximativ 18.000 de membrii ai armatei americane participă la programul Desert Rock VII şi VIII ale Operaţiunii Plumbbob, ce sînt concepute pentru a vedea cum răspunde soldatul american obişnuit, din punct de vedere mental şi fiziologic, la un cîmp de luptă nuclear.

(1957–1964) Ca parte din MKULTRA, CIA plăteşte pe fondatorul Departamentului de Psihiatrie al Universităţii McGill, doctorul D. Ewen Cameron, cu suma de 69.000 de dolari pentru a face studii cu LSD şi experimente cu potenţial letal pe canadienii ce sînt trataţi pentru tulburări minore gen depresie post-partum sau anxietate la Institutul Memorial Allan, ce găzduieşte Spitalul Royal Victoria din Montreal. CIA îl încurajează pe dr. Cameron să exploreze pe deplin conceptul său „psihic stimulant” de corectare a nebuniei prin ştergerea completa a memoriei şi prin re-scrierea psihică. Aceste „stimulante” experimente implică punerea subiecţilor umani în stări vegetative induse prin medicaţie, electroşocuri sau deprivare senzorială pentru pînă la 3 luni, pentru ca apoi să li se pună casete cu diverse zgomote sau afirmaţii repetitive timp de săptămîni sau luni, cu scopul de a „rescrie” psihicul „şters”.

Doctorul Cameron administrează de asemenea subiecţilor umani medicamente paralizante şi terapie electroconvulsivă de cîte 30-40 de ori, ca parte din experimentele sale. Majoritatea subiecţilor doctorului Cameron suferă pierderi permanente ca rezultat al lucrărilor acestuia.

Pentru a studia modul cum circulă sîngele în creierele copiilor, cercetători de la Spitalul de Copii din Philadelphia fac următorul experiment pe copii sănătoşi, cu vîrste între 3 şi 11 ani: inserează ace în artera femurală a fiecărui copil (în coapsă) şi în vena jugulară (în gît), extrăgînd în jos sîngele din creier. Apoi, forţează fiecare copil să inhaleze un gaz special printr-o mască de faţă. În articolul ce urmează studiului apărut în Jurnalul de Investigaţii Clinice, cercetătorii notează că, pentru a performa experimentul, au fost nevoiţi să imobilizeze o parte din copiii subiecţi ai testului prin legarea lor de masa medicală.

(1958) Comisia Americană de Energie Atomică (AEC) aruncă materiale radioactive peste Point Hope, Alaska, cămin al Inupiaţilor, într-un test de teren cunoscut sub numele de cod „Proiectul Chariot”.

(1961) În răspuns la procesele de la Nurenberg, psihologul de la Yale Stanley Milgram începe faimosul său studiu Obedienţa faţă de Autoritate cu scopul de a răspunde la întrebarea: „Este posibil ca Adolf Eichmann şi milioanele sale de complici la Holocaust pur şi simplu doar urmau ordine? Putem să-i numim pe toţi complici?” Subiecţi bărbaţi, cu vîrste între 20 si 40 de ani, avînd toate tipurile de medii educaţionale, primesc instructajul de a administra electroşocuri „elevilor” de fiecare dată cînd aceştia dau un răspuns greşit la nişte întrebări. În realitate, elevii sînt actori care nu primesc nici un fel de electroşoc, dar ceea ce contează este că subiecţii testului nu ştiu asta. În mod uimitor, aceştia continua să le aplice „şocuri” cu o intensitate din ce în ce mai mare, chiar şi după ce actorii manifestă vizibil durere fizica. (va urma)