Experimente medicale pe oameni, făcute de SUA (2)

Dacă cineva are impresia că doar naziştii şi-au permis să facă experimente abominabile pe oameni, de multe ori fără pic de anestezic, şi că prin judecarea şi condamnarea doctorilor acelora problema s-a încheiat, se înşeală amarnic.

Credeţi că autorităţile sănătăţii americane nu au condus niciodată experimente revoltătoare pe copii, femei, minorităţi, homosexuali şi puşcăriaşi? Mai gîndiţi-vă! Aceasta istorie, pusă în pagina iniţial de Dani Veracity (un reporter al Natural News), a fost editată şi actualizată cu recentele programe de vaccinare experimentală din Maryland şi New Jersey. Iată ce se întîmplă cu adevărat în Statele Unite cînd vine vorba de exploatarea publicului pentru experimente medicale:

(1845–1849) James Marion Sims, mai tîrziu omagiat ca „părintele ginecologiei”, face experimente medicale pe femei africane înrobite, fără anestezie. Aceste femei de obicei mor din cauza infecţiilor curînd după operaţie. Bazîndu-se pe credinţa sa că mişcarea oaselor craniene a noilor născuţi în timpul naşterilor prelungite cauzează trismus [termen medical ce se refera la contracţia convulsiva a maxilarelor], el foloseşte de asemenea o sula de cizmar [ac de trasare], o unealta ascuţită pe care cizmarii o folosesc pentru a face gasuri in piele, pentru a exersa mutarea oaselor craniene a copiilor născuţi de femeile înrobite.

(1895) Pediatrul Henry Heiman din New York infectează cu băieţel de 4 ani, pe care el îl numeşte „un idiot cu epilepsie cronică”, cu gonoree, ca parte dintr-un experiment medical.

(1896) Doctorul Arthur Wentworth transformă 29 de copii din Spitalul de Copii Boston în cobai umani cînd face puncţii spinale pe aceştia, doar pentru a vedea dacă procedura e dăunătoare.

(1906) Profesor al Harvard, doctorul Richard Strong infectează prizonieri din Filipine cu holeră pentru a studia boala; 13 dintre ei mor. El îi compensează pe supravieţuitori cu trabucuri şi ţigări. În timpul procesului de la Nurenberg, doctorii nazişti citează acest studiu pentru a justifica propriile lor experimente medicale.

(1911) Doctorul Hideyo Noguchi de la Institutul Rockefeller de Cercetări Medicale publică date despre injectarea cu preparator de sifilis inactivat în pielea a 146 de pacienţi de spital şi copii normali, în încercarea de a dezvolta un test de piele pentru sifilis. Mai tîrziu, în 1913, mai mulţi dintre părinţii acestor copii îl dau în judecată pe dr. Noguchi pentru ca i-ar fi infectat pe copiii lor cu sifilis.

(1913) Experimentatori medicali „testează” 15 copii la casa de copii St. Vincent din Philadelphia cu tuberculin, rezultatele fiind orbire permanentă la unii dintre copii. Deşi Casa Reprezentanţilor din Pensylvania înregistrează incidentul, cercetătorii nu sînt pedepsiţi pentru experimente.

(1915) Doctorul Joseph Goldberger, la ordinul Biroului de Sănătate Publică al Statelor Unite, produce Pellagra, o boală debilitantă care afectează Sistemul Nervos Central, la 12 puşcăriaşi din Mississippi, pentru a încerca să găsească un tratament pentru această boală. Unul din subiecţii testaţi declară mai tîrziu că a trecut „printr-o mie de iaduri”. În 1935, după ce milioane mor din cauza acestei boli, directorul Biroului de Sănătate Publică al Statelor Unite admite într-un tîrziu că oficialii ştiau de ceva vreme că boala e cauzată de o deficienţă de niacin, dar nu au făcut nimic întrucît boala afecta mai ales populaţia săracă afro-americană. În timpul proceselor de la Nurenberg, doctorii nazişti au citat acest studiu pentru a-şi justifica propriile experimente medicale pe deţinuţi ai lagărelor de concentrare.

(1932) Serviciul de Sănătate Publică din Tuskgee, Alaska, diagnostichează 400 de agricultori săraci de culoare cu sifilis, dar nu le zice nimic despre boala lor şi nici nu-i tratează; în schimb cercetătorii îi folosesc drept cobai umani pentru a urmări simptomele şi progresia bolii. Ei toţi au murit pînă la urmă de această boală, şi nu li s-a spus niciodată lor sau familiilor lor ca puteau fi trataţi.

(1939) Cu scopul de a testa teoria sa privind cauzele bîlbîitului, proeminentul medic patolog al vorbirii dr. Wendell Johnson face celebrul sau „Experiment Monstru” pe 22 de copii din Casa Iowa de Orfani ai Soldaţilor din Davenport. Dr. Johnson şi absolvenţii săi pun copiii sub o presiune psihologică intensă, determinîndu-i să treacă de la o vorbire normală la o bîlbîire severă. La acel timp, unii dintre studenţi l-au avertizat în mai multe rînduri pe dr. Johnson că, „în lumina celor petrecute în cel de-Al Doilea Război Mondial, observatorii s-ar putea să facă o comparaţie cu experimentele naziste pe subiecţi umani, ceea ce i-ar putea distruge cariera.” (va urma)