Văzută prin ochii vechilor greci, percepţia culorilor este  foarte diferită de percepţia noastră asupra culorilor. De ce se întîmplă acest lucru? Ce anume cauzează această diferenţă de percepţie vizuală de la cultură la cultură?

În scrierile sale, Homer surprinde prin felul în care foloseşte culorile. Paleta de culori descriptive folosite de el este limitată la culori metalice: negru, alb, verde gălbui şi roşu purpuriu. El utilizează aceste culori într-un mod ciudat, ceea ce ne face să ne punem întrebări referitoare la abilitatea lui de a percepe culorile. El descrie cerul ca fiind de culoarea bronzului, iar marea avînd culoarea vinului, atribuie adjectivul chloros (verde) mierii şi privighetorilor. Chloros  nu este singura culoare pe care Homer o foloseşte într-un mod ciudat.

El foloseşte de asemenea adjectiul kyanos într-o manieră la fel de ciudată: ,,Hector a fost tîrît, iar părul său de culoarea kyanosului îi cădea”. Conform percepţiei noastre asupra culorilor, părul lui Hector ar fi avut culoarea albastră, deoarece asociem termenul kyanos cu piatra semipreţioasă, lapis lazuli, în gîndirea noastră kyanos înseamnă cyan. Dar nu putem presupune că părul lui Hector era albastru, decît dacă privim în felul în care Homer foloseşte adjectivele de culoare.

Descrierile ciudate făcute de către Homer reprezintă un fenomen cultural şi nu un caz particular de neidentificare a culorilor. Pindar descrie roua folosind tot adjectivul chloros (verde), iar la Euripide, chloros este culoarea sîngelui şi a lacrimilor. Empedocles, unul dintre primii teoreticieni ai culorii din Grecia Antică, clasifică culorile în patru tipuri: luminos sau alb, întunecat sau negru, roşu şi galben; Xenophanes descrie curcubeul ca avînd trei benzi de culoare: purpuriu, verde gălbui şi roşu. Aceste culori sunt asemănătoare cu cele folosite de Homer în descrierile sale, toate  acestea ne duc la concluzia că toţi grecii antici vedeau culorile aşa cum le clasifică Empedocles.

Este posibil, în lumina teoriei evoluţiei, ca retina vechilor greci nu era evoluată la gradul cel mai înalt de percepţie a culorilor. Dar în afara acestei probleme evolutive, este şi problema conştiinţei, legătura dintre creier şi limbaj în percepţia culorilor. Această viziune particulară asupra culorilor putea fi cauzată de lipsa unor cunoştinţe vizuale care să ducă la crearea de noi cuvinte necesare descrierii fenomenului vizual. Această imposibilitate de a percepe ceva din cauza restricţiilor lingvistice este numită relativitate lingvistică. Deoarece grecii nu erau conştienţi de ceea ce vedeau şi nu aveau cuvintele necesare pentru a descrie ceea ce vedeau, nu vedeau întreg spectrul de culori, ei erau limitaţi de relativitatea lingvistică.

Pentru grecii antici, termenul chlorus este asociat şi cu umiditate, prospeţime, fluiditate, viu, ceea ce înseamnă că percepţia grecilor asupra culorilor era influenţată de calităţi cu care ei asimilau culorile, ca, de exemplu, felul în care temperaturile erau asociate cu diferite culori afectează felul în care ei folosesc culorile în descrierea lucrurilor. Ei nu vedeau culoarea ca pe o suprafaţă, ci ca pe un lucru spiritual, iar cuvîntul folosit pentru descrierea lui era folosit ca un adjectiv ce însemna ceva ce avea legătură cu culoarea, diferit de culoarea pură.

În Grecia Antică, vederea este o practică subiectivă şi diferită de felul în care noi procesăm ceea ce vedem. Importanţa culorii are un rol diferit în gîndirea antică. Felul în care ne folosim de acest simţ este pur şi simplu o diferenţă biologică şi culturală.

Sursa: Historia.ro