Povesteşte Jean Jacques Rousseau:

“Teama de Iad mă frămînta adînc. Adesea mă întrebam: “În ce stare mă aflu eu? Dacă aş muri acum chiar, aş fi oare osîndit?” După janseniştii mei (jansenişti: adepţi ai Mişcării reformatoare în Biserica Catolică apărută în Olanda şi Franţa la mijlocul sec. XVII, care susţinea predestinarea şi propovăduia o morală austeră; nota red.) lucrul era mai presus de orice îndoială, dar, după conştiinţa mea, mi se părea că nu. Veşnic speriat şi plutind în această crudă incertitudine, am recurs, ca să scap de ea, la metodele cele mai vrednice de rîs şi pentru care aş închide fără şovăire un om dacă l-aş vedea făcînd la fel.

Într-o zi, gîndindu-mă la acest trist subiect, începui să arunc, maşinal, cu pietre în trunchiurile arborilor, şi asta cu iscusinţa mea obişnuită, adică fără să nimeresc aproape niciunul. În timpul acestei frumoase isprăvi, îmi dădu în gînd să fac un fel de prognostic spre a potoli neliniştea din mine. Îmi spusei: “Am să arunc această piatră în copacul ce se află în faţa mea; dacă-l lovesc, semn de izbăvire; dacă nu-l lovesc, semn de osîndire.”

Zicînd acestea, arunc piatra cu o mînă tremurătoare şi cu o cumplită bătaie de inimă, dar din fericire piatra nimeri drept în mijlocul copacului; e adevărat că lucrul nu era greu, deoarece avusesem grijă să aleg unul foarte gros şi foarte aproape de mine. De atunci nu m-am mai îndoit de salvarea mea.”

Sursa: Jean Jacques Rousseau, Confesiuni